Uski Roti (Mani Kaul, 1970)

O dramă a înstrăinării, suferinţei şi geloziei, pe un fundal minimalist, dar care trimite la sensuri mult mai complexe.

recenzie de film Uski Roti, Mani Kaul

Adaptare după nuvela ”Uski Roti”, de Mohan Rakesh, pelicula regizorului indian Mani Kaul este una dintre puţinele realizări minimaliste ca intrigă, dialoguri şi chiar tehnică de filmare care abundă în sensuri de o profunzime şi complexitate care dau de gândit. Fiindcă Uski Roti nu este un film doar despre interacţiunea între personaje, ci şi despre comuniunea om-natură, despre extragerea energiei vitale şi despre latura tainică a existenţei.

În chiar secvenţa de debut, eroina primeşte un fruct pe care îl ia cu grijă şi îl degustă. Un cadru aparent banal, dar care prefaţează ceea ce se va dovedi a fi laitmotivul întregului film: mâncarea este cea care ne oferă energia pentru a ne menţine în viaţă şi a fi ”combustibil” pentru acţiunile noastre ulterioare, bune sau rele.
Nu este lipsit de interes, în acest context, să amintim că există chiar rugăciuni care se rostesc înaintea mesei, iar în unele religii un întreg ritual de binecuvântare a mâncării (sigur, în epoca modernă, a supermarket-urilor şi a lanţurilor tip fast-food asemenea ritualuri ne apar ca fiind anacronice). Merită însă să ne punem întrebarea de ce existau toate aceste obiceiuri? Doar dintr-o tradiţie învechită şi care unora le poate părea hilară?
Răspunsul este mult mai complicat decât pare la prima vedere. Au fost făcute studii care atestă că aceeaşi apă, dacă rosteşti ceva frumos şi apoi o înghiţi are efecte diferite asupra organismului decât dacă faci acelaşi lucru ameninţând sau vorbind urât. Când mâncăm sau bem apă, ne încărcăm cu energie, dar ea poate fi pozitivă sau negativă.
Actul mâncatului şi transportarea mâncării apar în repetate rânduri în această dramă. Eroina aduce mereu pâine, dar gestul ei nu este unul comun şi nici de supunere oarbă, cum greşit s-ar putea înţelege. În fapt, el simbolizează statornicia cu care trebuie să ne ocupăm de cele necesare traiului şi menirii noastre terestre, fiindcă dacă întrerupem şirul (vezi şi rugăciunea creştină în care apare formularea ”pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”) consecinţele pot fi catastrofale.

Mani Kaul se foloseşte de cadrele simple, de mediul rustic (atât de realist redat) pentru a descifra tainele existenţei de la simplu la  complicat. (Sigur, nu este un film atât de complex precum Party, al lui Govind Nihalani, sau unul al revelaţiilor, ca The Stranger, al lui Satyajit Ray, dar merită un pic de atenţie suplimentară, dincolo de firul aparent monoton al acţiunii).

Eroina lui Kaul este o femeie dezrădăcinată, debusolată. Nimeni nu pare a o înţelege sau a-i păsa cu adevărat de ea, este una dintre miile de persoane anonime care au existat pe acest Pământ, o voce a deznădejdii şi înstrăinării. Şi totuşi, îşi duce misia mai departe, oricât de simplă sau neînsemnată ar părea aceasta. O mare lecţie a vieţii: să nu cedezi. Iar tenacitatea de care dă dovadă într-o acţiune atât de banală cum ar fi aducerea pâinii soţului ei, Sucha Singh, chiar şi când acesta o trădează, chiar şi când gelozia le distruge viaţa şi atinge cote insuportabile, are semnificaţia urmării unui sens superior. Deşi e interpretabil, aş zice că atitudinea sa nu e devoţiune oarbă, ci act de conştiinţă.
Per ansamblu, o dramă a înstrăinării, suferinţei şi geloziei, cu personaje puţine şi dialoguri minimaliste, însă superb realizată şi cu trimitere la sensuri ascunse şi superioare.

Regie: Mani Kaul

Scenariu: Mani Kaul

Actori: Gurdeep Singh, Garima, Savita Bajaj