Farmecul nu este niciodată suficient pentru a putea reuși în viață.
În anul 1966, România dădea anumite semnale de liberalizare a abordărilor închise care limitau expresivitatea și creativitatea artiștilor. O atare relaxare materializată în cinematografie trebuia valorificată de realizatorii români de film, cu atât mai mult cu cât aceștia erau inevitabil expuși suflului de noutate pe care Noul Val din cinematografia franceză îl impusese cu forță inovatoare în toate cinematografiile din epocă. În acest context, cineaștii români ai vremii au interpretat semnalele politice ca fiind benefice și că li se va permite ca atare o abordare deschisă și onestă a unor subiecte noi, a unor unghiuri novatoare de analiză a personajelor construite diferit și înfățișate dintr-o perspectivă inedită. Din nefericire, pentru unii cineaști această senzație s-a dovedit a fi o iluzie care a avut consecințe nedrepte pentru filmul lor: este exemplul peliculei Un film cu o fată fermecătoare, regizat de Lucian Bratu și scris de Radu Cosaşu, care avea să fie interzis de cenzura comunistă a vremii, fiind considerat o ilustrație deloc tipică a tineretului acelor vremuri, cu o atitudine a personajului principal neconformă moralei comuniste.
Tânăra Ruxandra (Margareta Pâslaru) este, fără nicio îndoială, o fată fermecătoare. Ea încearcă din răsputeri să pătrundă pe scena teatrelor ori în lumea filmului, să își găsească un loc în societatea artiștilor și în lumea unor intelectuali elitiști din această sferă de interes. După ce eșuează la examenul de admitere la Institutul de teatru, Ruxandra nu își învaţă lecţia, atracţia lumii cinematografului este atât de puternică încât o determină să încerce o pătrundere pe orice cale în acest univers. Extrem de încrezătoare în forţele sale, dar înarmată exclusiv cu convingerea că farmecul personal este îndestulător în orice demers, Ruxandra este dispusă să facă compromisuri pentru a ajunge o vedetă de cinema. Chiar dacă talentul îi lipsește cu desăvârșire, protagonista are alte „calități”: este înzestrată cu o forță înnăscută de a epata, are o dezinvoltură uluitoare, își construiește o imagine de personaj nonconformist, alege ţinute spectaculoase, este capricioasă și nu ezită nicio clipă să dea replici teribiliste ori frivole. De fapt, Ruxandra elaborează o adevărată strategie pentru a accede. Desigur că farmecul personal ocupă locul central, alături de tupeul de vedetă consacrată și egoismul feroce, dar fetei nu îi lipsește nici capacitatea de a manipula sentimentele altora pentru satisfacerea intereselor „artistice”. În acest fel, Paul Manu (Ştefan Iordache), un artist ratat care regizează filmulețe de mâna a doua, îndrăgostit de fata fermecătoare, îi oferă prilejul de a fi mai aproape de lumea pe care o studiază și din care râvnește să facă parte: în cafenele frecventate de artiști unde au loc discuții filosofice și principiale despre artă, la teatru, la audiții și probe cinematografice ori chiar la curse elitiste de cai la hipodromul din Ploiești. Ruxandra recurge la orice truc pentru a salva anumite aparențe ori pentru a-și falsifica identitatea și ascensiunea.
Acesta este contextul în care protagonista filmului, creionată în acest mod a ajuns, din nefericire, să fie caracterizată de autoritățile comuniste ca fiind un personaj profund amoral, mediocru, cabotin, deloc exponent al tineretului comunist (care nu putea să găsească împlinire socială și profesională decât prin cinste și muncă). Inerent, filmul a fost interzis pentru proiecție în sălile de cinematograf din România.
Numai că, autoritățile comuniste s-au înșelat. Scenariul nu își propusese nicio clipă să propulseze personajul Ruxandrei către statutul de model ori reper moral. Ruxandra nu este mai mult decât un personaj dezorientat, cu o superficialitate specifică vârstei sale, fără abordări serioase ori complexe, prins în vârtejul și mirajul unei vieți căreia nu îi înțelege substraturile. Ruxandra are, fără îndoială, o poftă incredibilă de viață, de aceea cocheteaza cu orice și cu oricine. Această atitudine o conduce la relația cu inginerul Rotaru (Emmerich Schäffer), selectat la întâmplare din cartea de telefon, cu care se joacă, la fel ca și cu Paul, dintr-o dorință de a trăi o viață intensă ori din plăcerea de a se juca, în loc de a juca.
Până la urmă, scenaristul Radu Cosaşu își construiește fata fermecătoare ca un personaj negativ, un antiexemplu, pus într-o lumină puternic ironică, pentru care publicul este chemat să simtă un soi de compasiune. La final, Ruxandra eșuează complet, iar lecția de morală a filmul va demonstra, în ciuda credinței protagonistei, că farmecul nu este niciodată suficient pentru a putea reuși în viață.
De remarcat interpretarea Margaretei Pîslaru, de profesie cântăreață, căreia i-a revenit complicata sarcina de a interpreta cât poate de bine rolul unei fete care joacă fără talent. În acest sens, este excelentă secvența în care Ruxandra recită în fața comisiei de examen din Eminescu.
Filmul oferă și un minunat prilej de a îi vedea pe mari actori români în roluri de început de carieră: Marin Moraru, Virgil Ogăşanu, Cornel Coman sau Ileana Stana Ionescu.
Fără a avea mari pretenții estetice, fără o construcție narativă foarte coerentă, cu personaje secundare insuficient expuse și dezvoltate, Un film cu o fată fermecătoare este o realizare notabilă, cu mult dialog încântător, unul dintre filmele influențate profund de Noul Val francez, care se vede și se simte plăcut, amintind spectatorului de Godard și de al său Vivre sa vie.
Regie: Lucian Bratu
Scenariu: Radu Cosasu
Actori: Margareta Paslaru, Stefan Iordache, Emmerich Schäffer
