În materie de cinema, e greu să dai reţete. E aproape o impietate, fiindcă un film nu e ca o reţetă culinară, combinând atâtea ingrediente într-un anume fel, poţi garanta că va ieşi ceva deosebit de apreciat de către toată lumea. Vorbim despre o artă aici, şi încă despre una specială. Care a fascinat şi continuă să fascineze milioane de privitori.
Totuşi, după vizionarea a zeci şi zeci de pelicule, şi după constatarea că doar unele producţii merită să rămână în istoria cinematografiei, altele fiind mai degrabă comerciale şi lipsite de substanţă, am să încerc să creionez pe scurt acele calităţi pe care consider că ar trebui să le întrunească o peliculă cu adevărat bună. Fireşte, luaţi de aici doar ceea ce consideraţi necesar.
– Un film bun nu trebuie doar să ”spună” o poveste, mai mult sau mai puţin aparte, ci trebuie să transporte spectatorul într-o altă lume, să-l fascineze, să-l facă să se identifice (sau, după caz, să empatizeze) măcar cu unul dintre personaje. După o părere personală, cu cât filmul respectiv îl face mai mult pe spectator ”să uite de sine însuşi” pe parcursul vizionării, cu atât poate candida cu mai multe şanse la titlul de film reuşit.
– Trebuie să transmită emoţii, sentimente (cât mai profunde, chiar sfâşietoare). Spun aceasta fiindcă un film nu este o demonstraţie, un curs de logică, ci (deşi rămâne o ficţiune) este ceva aproape viu, care interacţionează cu spectatorul, care îi atinge acestuia ”coarda sensibilă”. În el regăsim iubirea, ura, durerea, remuşcarea, invidia, compasiunea… întreaga gamă de trăiri şi sentimente care ne animă viaţa. (Vedeţi, de exemplu, că şi filmul ”Pi”, regizat de Darren Aronofsky, conceput până la un punct ca o demonstraţie, în cele din urmă se dovedeşte a fi foarte sensibil în felul său).
– Trebuie neapărat să aibă un scenariu original, inteligent, bine conceput. Cu tot regretul faţă de spectatorii filmelor de acţiune sau al horror-urilor mai puţin pretenţioase, consider că scenariul este necesar să fie complex (însă accesibil, fireşte, nu atât de criptic încât să fie foarte greu sau chiar imposibil de înţeles), să îţi solicite mintea şi capacitatea de a face asocieri. Cu cât povestea e mai simplă, cu atât pelicula riscă să alunece în banal şi neinteresant.
– Finalul trebuie să conţină un element-surpriză, ceva care să ofere şi o altă perspectivă, sau chiar să lase spectatorul să aleagă finalul pe care îl consideră potrivit. Chiar dacă de multe ori ”simţi” că filmul ”curge” într-o anumită direcţie, capodoperele întotdeauna vin cu ceva surprinzător sau ridică un semn de întrebare care îl uluieşte pe spectator (îmi aduc aminte că un astfel de film a fost Dogville, apoi şi Shutter Island, filme al căror final m-a lăsat efectiv mut de uimire). Dacă scenariul e prea previzibil, spectatorul întotdeauna va trăi cu impresia că ”şi-a dat seama încă de la jumătate ce avea să urmeze”.
– Participarea inspirată, totală a actorilor este esenţială. Desigur, nu spun aici nicio noutate – cu cât actorii se identifică mai profund cu personajul, îşi ”trăiesc” mai mult rolul, cu atât filmul va fi mai convingător, îşi va atinge scopul. Din fericire, într-o epocă teribil de mercantilă şi dominată de ”Zeul Ban”, avem foarte, foarte mulţi actori care reuşesc să impresioneze prin capacităţile interpretative de excepţie. Mereu apar actori talentaţi, chiar şi la schimbul de generaţii spectatorul va avea de unde să aleagă, iar dacă nu toate scenariile sunt de excepţie, în schimb majoritatea actorilor sunt. Au nevoie doar de un scenariu bun care să le pună în valoare calităţile. (Desigur că şi rolul regizorului este la fel de important).
– Cadrele, uneori, trebuie să sugereze, nu să arate explicit. Efectul este cu atât mai mare, cu cât camera se opreşte pe un simbol, pe un chip sau pe un peisaj care exprimă indirect o anumită stare, care face aluzie la ceva, care îţi induce o rezolvare sau, dimpotrivă, o complicare a unui conflict. Desigur, majoritatea regizorilor cunosc şi aplică acest lucru.
