Motivele specifice pe care Puiu le abordează în majoritatea filmelor sale: povestea bătrânului, a morții, societatea.
Cristi Puiu ne prezintă relația oarecum precară dintre un tată și fiul lui, Vlăduț, iar acest lucru este pus în lumină nu doar de către subiectul propriu- zis al filmului, dar și de jocul actoricesc.
Atitudinea celor doi este foarte bine reliefată: Mimi Brănescu – adultul care se comportă încă precum un copil; tipul arogant, ușor ursuz, care își dorește să lase impresia că face parte din clasa de sus a societății. Însă aroganța ce i se poate citi din priviri și lipsa de rafinament atunci când mănâncă, denotă în fapt subcultura din care face parte.
Personajul lui Victor Rebengiuc este însă construit pe baza tipologiei: bărbat de vârsta a doua, care luptă pentru propriile valori, atent și grijuliu, tipicar/ fixist.
Scurtmetrajul lui Puiu poate fi considerat o tragicomedie, un Caragiale al zilelor noastre. Atât prin subiect, cât și prin personaje, se face acest balans între dramă și comedie. Situația “mitei” este ceva obscur, dacă ne gândim la societatea modernă, și în același timp ceva comic, prin faptul că adulții fac “aranjamente” în schimbul unui simplu pachet de cafea, oricât de râvnit ar fi fost pe atunci, dată fiind perioada post – comunistă. Este un preț nesemnificativ pentru a-ți călca peste principii/ crezuri.
Comicul îl vedem și în atitudinea lui Vlăduț, o aparentă somitate, care se “joacă” cu aparatul de masaj ca un copil care are o nouă mașinuță. Până și numele de Vlăduț este în antiteză cu “bărbăția” pe care vrea să o afișeze.
Imaginea filmului, lipsită de mișcări variate de cameră și construită majoritar din plan – contra plan, pare să anticipeze evoluția celor două relații ale personajelor: lumea lui Vlăduț, în contradicție cu lumea tatălui. Rareori, Cristi Puiu decide să-i arate împreună: în secvențe în care eclerajul o cere din punct de vedere tehnic, cum este secvența aparatului de masaj; sau în momente în care cei doi pot cădea de acord, sau dăți în care tatăl intră în lumea fiului și își abandonează astfel propriile credințe (secvența cărții de muncă).
Colorizarea ne duce și ea cu gândul la o lume rece, întunecată, în care o simplă “luminiță” – tatăl – este înghițită și stinsă imediat de întuneric – fiul. Lucru ce ne arată din nou raportul de forțe dintre personaje.
Scenografia îl scoate din nou din context pe Rebengiuc. Restaurantul luxos se află în opoziție atât cu personajul lui, cât și cu vestimentația acestuia, care pe de altă parte denotă perfect statutul social. Merită de analizat și prezența chelnerului, care de câte ori apare, îl plasează pe Rebengiuc la mijloc, între doi oameni: chelnerul și fiul – două entități șterse, robotice, reci și fără viață. Atât fiul cât și chelnerul sunt tipul de oameni care dau sau iau mită: chelnerul primește bacșiș, iar fiul dă mită și primește “mită” de la tatăl său.
Tot în acest punct putem vedea și un alt aspect din relația tată-fiu: băiatul mai întâi plătește consumația, mai apoi îi dă bani de chirie tatălui, fapt ce denotă că îl plasează pe locul doi. Îl vede mai mult ca pe o povară, nu ca pe o prioritate.
Mai mult decât atât, Vlăduț decide pentru tatăl lui ce să comande, asumându-și astfel rolul de părinte, tatăl fiind văzut ca un simplu copil neajutorat. Iar în final este și certat că nu a cumpărat ce cafea trebuia.
Și în acest film al lui Puiu, vedem motivele specifice pe care regizorul le abordează în majoritatea filmelor sale: povestea bătrânului, a morții, societatea. Dacă în afara restaurantului avem o lume activă, dinamică, în primul plan ne este adusă o “înmormântare”, un spațiu monoton, lipsit de viață. Chiar și la început vedem cum tatăl vine din această “lume vie” și pătrunde într-un spațiu monoton, degradat, acolo unde băiatul se află deja, și la propriu și la figurat.
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Actori: Victor Rebengiuc, Mimi Branescu, Mihai Bratila
