Superbă incursiune în viaţa unei femei traumatizate, dezrădăcinate, în căutarea unui improbabil nou sens, pelicula lui Kieślowski este una dintre acele drame care rezistă trecerii timpului şi intră în galeria realizărilor cinematografice de referinţă.
O familie mergând cu maşina pe autostradă pare o secvenţă banală, care poate fi văzută zilnic, oriunde te-ai afla. Însă are loc un accident şi se produce o tragedie: bărbatul şi fiica mor, iar soţia le supravieţuieşte.
Poate că şi asta se întâmplă cu o oarecare frecvenţă, dar întrebarea pe care ne-o pune Kieślowski este: de ce aşa şi nu altfel? Ce va simţi femeia care va supravieţui în faţa unui adevărat abis care se va căsca în faţa ei? Va putea fi fericită că a scăpat sau dimpotrivă?
Lucrurile se complică încă din start.
Aflată în spital după accident, femeia va încerca să se sinucidă, dar se va opri în ultimul moment, spunând: ”Nu pot să fac asta, nu sunt în stare”.
Vizionarea momentelor de la înmormântare, de pe patul de spital, având supravieţuirea ca pe o povară în loc de eliberare se constituie într-o secvenţă cutremurătoare, care marchează profund spectatorul.
Faptul că cel decedat (Patrice) fusese un compozitor celebru este prilej pentru presă de… a-şi da în petic, inoportunând-o pe Julie cu întrebări deplasate (foarte realist, de altfel).
Juliette Binoche, distribuită în rolul principal, face cu adevărat un rol mare, convingător, se transfigurează. Este drept că şi scenariul o ajută foarte mult să-şi pună în valoare calităţile.
Cu figura descompusă, rănită, femeia se refugiază într-o cameră plină de un liniştitor albastru, în contrast evident cu stările prin care soarta o obligase să treacă.
Va mai fi loc şi timp pentru un nou sens al vieţii? – pare a se întreba şi a-şi chestiona, în egală măsură, spectatorii regizorul polonez.
Neputând să treacă peste şocul suferit, Julie va lua unele decizii ce par pripite, într-o cursă aparent absurdă şi inutilă de regăsire a unui improbabil sens.
Dispariţia celor dragi o va transforma, figurativ vorbind, pe Julie într-un fel de femeie-kamikaze. Va distruge câte un pic şi va merge înainte, atât cât mai poate.
Kieślowski îşi confirmă statutul de regizor de filme total în afara comercialului, fiind nu numai un cineast elevat, dar şi un fin cunoscător al psihologiei umane.
Imaginea în care eroina strânge pumnul rănit (tot de către ea) în faţa şiragului de piese de sticlă albastre care i-ar fi putut, teoretic, aduce alinarea este antologică: ştie că niciodată nu va mai putea avea o fericire decât pe jumătate.
La un moment dat, băiatul care fusese martor al accidentului îi restituie un lănţişor cu o cruce, pe care le găsise în apropiere – simbol evident al provocării destinului şi al divinităţii cu care eroina, în situaţia dată, nu putea avea o reconciliere decât înţelegând exact ce şi de ce i s-a întâmplat.
Dar nu era de înţeles. Viaţa Juliei va merge înainte, dar cu un preţ teribil: de cele mai multe ori, este pierdută, absentă, are câte un rictus sau tăceri pe care ceilalţi nu le pot descifra.
O astfel de traumă este una pe viaţă.
Muzica pare a fi singurul liant între sufletul distrus al eroinei şi viaţă. O muzică aparte, înălţătoare, fie că era vorba despre compoziţiile soţului ei sau de interpretările unui cântăreţ la flaut.
Olivier va încerca să ducă mai departe opera lui Patrice, ba chiar se va apropia de Julie, însă va păstra stigmatul copiei care încearcă să înlocuiască originalul. Cel puţin până în momentul în care Julie va afla că trăise, de fapt, mult timp într-un triunghi amoros.
Finalul va radiografia, pe scurt, toate personajele principale, iar camera se va opri asupra Juliei (cum altfel?) plângând.
Superbă incursiune în viaţa unei femei traumatizate, dezrădăcinate, în căutarea unui improbabil nou sens, analiză plină de subtilitate psihologică, dar şi epopee a măreţiei muzicii şi a rezistenţei umane în faţa tragismului vieţii, pelicula lui Kieślowski este una dintre acele drame care rezistă trecerii timpului şi intră în galeria realizărilor cinematografice de referinţă.
„Albastru” este prima parte a unei trilogii inspirată lui Kieślowski de deviza naţională a Franţei: „Libertate, egalitate, fraternitate”.
Regie: Krzysztof Kieslowski
Scenariu: Krzysztof Kieslowski, Krzysztof Piesiewicz
Actori: Juliette Binoche, Zbigniew Zamachowski, Julie Delpy
Unde poate fi vizionat Trois couleurs: Bleu:
