După scufundarea edificiului sub propriul exces și continuarea post-apocalipsă, un grup pestriț de naufragiați reconstruiește civilizația pe baza muncii.
Anul 2022 a marcat o nouă întoarcere a camerei critice spre clasele superioare, în special prin prisma comediei negre puternic codificate social, Triangle of Sadness. Noul lungmetraj al auteur-ului Ruben Östlund este vârful acestui val în care mai putem identifica și filme precum The Menu (M. Mylord, 2022) sau mini-seria The White Lotus (2021-2023).
Östlund este în apele sale cu Triangle of Sadness, un film ușor inscriptibil în stilul său recent care jonglează critica socială cu un umor dur, deseori cras. Putem enumera Force Majeure (2014) sau The Square (2017) ca precursori naturali ai acestui film, ambele țintind fațete ale lumii contemporane ușor identificabile cu existența privilegiată – familia nucleară în descompunere și culoarele de fildeș ale lumii artei.
Triangle of Sadness, în schimb, abordează o temă mult mai largă, încercând să redea un plan-ansamblu al claselor superioare și al relației lor cu masa de muncitori-servitori. Deodată, nu mai avem subiectul – tatăl, curatorul, artistul – sub efectele societății capitaliste, ci însăși dinamica acesteia, pusă în scenă de figuri cheie. Dacă pentru Östlund 2014 a însemnat îndepărtarea de un stil dramatic în favoarea satirei, Triangle of Sadness nu trebuie citit ca urmarea unui curs prestabilit, pe cât consumarea lui în largul orizontului.
Protagonistul care ne permite îmbarcarea, modelul Carl (Harris Dickinson) se prezintă ca un stand-in pentru noua generație a clasei privilegiate – tinerii nouveau riche al căror succes nu este atât datorat participării în economie pe cât a conceperii de sine ca produs. Nu întâmplător și partenera lui, Yaya (regretata Charlbi Dean), se autocaracterizează ca fiind influencer și își petrece prima parte a croazierei disimulând opulența pe care încearcă astfel să o mențină.
Momentele premergătoare plecării lor trasează un fir narativ care, deși pare difuz, structurează întreaga traiectorie a filmului. Întâlnirea lor din restaurant și prima noastră ocazie de a le observa dinamica este marcată de interminabila și terna discuție a notei de plată. Este bărbatul obligat simbolic să plătească nota, trebuie ea împărțită, sau ar trebui ca mult mai înstărita Yaya să acopere? Discutarea dinamicilor de gen într-o notă codificată economic – nimic mai banal, nimic mai contemporan. Decizia includerii acestui conflict are, deci, o relevanță contemporană și semnalează o primă direcție de critică: relațiile moderne sunt străbătute iremediabil de interese materiale. Cearta rezultantă și aparentul moment de onestitate din camera de hotel (recunoașterea lui Yaya că este împreună cu Carl doar ‚pentru imagine’) sunt culminarea acestei teze.
Carl în schimb înaintează un pariu în aparență naiv: o va face pe Yaya să se îndrăgostească de el ‚pe bune’ (“for real”). Acest pariu va deveni un fel de deviză a filmului, gata să reapară la final, însă momentan rămâne o notă de subsol.
Încă din secvențele introductive, Triangle of Sadness își transformă vasul într-o structură ierarhizată și stratificată pe baze de aservire, clasă și etnie.
Suprafața, puntea rezervată elitelor europene este menținută într-o stază impecabilă de către echipajul la fel de european și veșnic condiționat să zâmbească. Punțile inferioare, spațiile productive, care coboară tot mai sinuos în ‚pântecele’ navei, sunt populate de mase amorfe de muncitori, de la personalul de curățenie format din femei est-asiatice, până la echipajul tehnic împânzit de utilaje grele și figurile nădușite ale muncitorilor din lumea a treia.
Odată ce suntem familiarizați cu straturile piramidei, satira socială poate începe. Ni se prezintă programatic o serie de pasageri, împreună cu afacerile care i-au propulsat la bordul navei și la statutul de consumatori ai mirajului său. Portretele, deseori schițate într-o cheie moralizantă, devin premisele primelor lovituri comice. Dacă prin cuplul Carl-Yaya avem o punte în lumea privilegiului, elitele vechi sunt întruchiparea arderii oricărei căi de comunicare.
Winston (Oliver Ford Davies) și Clementine (Amanda Walker) sunt un adorabil cuplu de bătrâni britanici, despre care aflăm că și-au făcut averea din producția de arme. Anxiosul Jarmo (Henrik Dorsin), poate cel mai bogat și darnic dintre pasageri, și-a acumulat avuția din aplicații. Arhetipalul magnat post-sovietic Dimitry (Zlatko Burić) punctează cel mai bine condiția clasei sale când declară eufemistic că vinde fecale (“I sell shit.”)
Discursul motivațional al Paulei (Vicki Berlin), managerul personalului, stabilește obligația inviolabilă a echipajului de a satisface orice dorință a patronilor. Acest dicton va deveni treptat sursa și catalizatorul scufundării navei, printr-un proces încet și aproape ignorabil. Carl devine gelos pe unul din marinarii vasului și i se plânge Paulei. Rezultatul – marinarul este escortat de pe navă. Vera, soția excentrică a lui Dimitry, deplânge ‚injustiția’ de a se fi născut înstărită și ajunge să îi ceară unei însoțitoare să îi ia locul. Se ajunge astfel la situația paradoxală în care personalul, obligat să îndeplinească orice dorință, trebuie la rândul său să reproducă dorințele patronului înstărit. Paradoxal sau nu, Paula este gata să îndeplinească cererea: întreg echipajul (vizibil) înoată la cheremul patronilor.
Rezultatul este cina dezastruoasă care va semnala și sfârșitul ordinii de pe vas.
Cina este prezentată ca momentul întâlnirii căpitanului – liderul de jure al vasului, cu clientela – elita economică. Simbolic, această masă este însăși ratificarea bunului mers al croazierei și societății.
Singura problemă rămâne că vasul din Triangle of Sadness nu are pe nimeni la cârmă. Mai degrabă, lupta pentru cârmuire ni se prezintă ca o ceartă apatică dintre mai mulți agenți: magnatul rus, îmbogățit din fecale, care amenință cu achiziționarea vasului, căpitanul (Woody Harrelson) preocupat de o formă difuză-estetică de marxism, Paula care jonglează între dorințele clienților și un personal obligat să gestioneze paradoxurile emergente.
Pe fondul acestei confuzii din vârf, felurile de mâncare aduc pe ascuns rezultatul contradicțiilor relațiilor de pe vas. Ce urmează este un festin invers, o masă întoarsă, la care elitele regurgitează însăși excesul reprezentat de existența lor.
Pe o mare de vomă, ultimii doi rămași în picioare, căpitanul marxist și opusul său ideologic, Dimitry, se luptă în citate politice și ajung să recite discursuri antisistem ‚de la cârmă’.
În dimineața următoare, în timp ce personalul de curățenie se pregătește să refacă ordinea, pe orizont apare o barcă de pirați: dușmanul extern.
Dacă Triangle of Sadness prezintă scufundarea edificiului sub propriul exces, continuarea post-apocalipsă este un naufragiu à la Robinson Crusoe. Un grup pestriț de naufragiați reconstruiește civilizația pe baza muncii.
Ni se oferă un episod didactic: în situații limită, puterea este a celui ce poate produce. Abigail (Dolly de Leon), proletara par excellence, devine o căpetenie care folosește naufragiul pentru a remodela relațiile precedente.
O altă secvență didactică: Yaya se confruntă cu exproprierea lui Carl de către Abigail, pentru favoruri sexuale. Relația ‚pe interes’ bazată precedent pe simulacru se păstrează, dar ajunge să fie codificată (explicit de către Abigail) prin munca utilă și nevoia materială.
Parabola reconstruirii societății pe baza muncii utile are o concluzie negativă, fapt insinuat de citarea ironică a maximei: „From each according to his ability to each according to his need” („De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”), de către Dimitry. Naufragiații ajung să reproducă societatea din care au plecat, până la a reconstrui diferite comodități, precum jocul de table. Abigail își folosește noua hegemonie pentru a-l reapropia pe Carl definitiv. Relația lor, bazată pe resurse, o oglindește pe cea cu Yaya și devine pentru Carl, la fel de ‚reală’.
Această degenerare a proiectului utopic involuntar coincide cu revelația finală: naufragiații nu au ieșit niciodată din „lumea veche”. Therese (Iris Berben), o supraviețuitoare care din cauza unui atac vascular cerebral este redusă la a repeta „In den Wolken”, întâlnește un vânzător ambulant. Este incapabilă să îi comunice situația ei și a celorlalți naufragiați, fiind părăsită din nou în sălbăticie.
Yaya decide să exploreze insula, iar Abigail insistă s-o însoțească din motive incerte. Odată ce ajung pe cealaltă parte, descoperă un lift. Yaya celebrează, pe când Abigail ezită.
Finalul ne prezintă o dilemă și un răspuns.
Abigail se pregătește să își apere statutul pe insulă încercând s-o omoare pe Yaya, care în schimb îi oferă postul de asistentă personală, odată ce se vor întoarce. Abigail rămâne împietrită.
Carl aleargă prin junglă încercând să le ajungă din urmă. Putem citi o amintire a promisiunii lui față de Yaya, de a o face să se îndrăgostească de el dezinteresată.
Triangle of Sadness ajunge astfel la o concluzie dezarmantă. Spațiul insulei, scăparea de lume, este tocmai întoarcerea în ea. Insula naufragiului devine plată, un revers al societății care a precedat-o, dar în final, tot aceeași monedă. Ceea ce Östlund propune prin re-spațializare devine identic cu deznodământul din Planet of the Apes (F. J. Schaffner, 1968), unde apariția unei Statui a Libertății scufundate plasează planeta ‚străină’ într-un viitor îndepărtat, dar al nostru.
Există însă un silver lining: la orizont, Carl tot înaintează. Putem citi în gestul lui o ultimă ruptură cu societatea consumului și auto-comodificării în favoarea iubirii ce o depășește și a câștigării pariului său absurd cu Yaya.
Regie: Ruben Östlund
Scenariu: Ruben Östlund
Actori: Thobias Thorwid, Harris Dickinson, Charlbi Dean
Unde poate fi vizionat Triangle of Sadness: