Såsom i en spegel (Ingmar Bergman, 1961)

Un film aproape ca o piesă de teatru, cu doar câteva personaje, dar cu enorm de multe complicaţii, în primul rând psihologice.

recenzie de film Sasom i en spegel, Ingmar Bergman

În Såsom i en spegel (eng. Through a Glass Darkly), Ingmar Bergman reia o serie de teme care l-au preocupat şi anterior, dar care, de fapt, îl vor urmări în întreaga carieră de cineast: dedublarea până aproape de nebunie, abisurile psihologice ale personajelor, revelarea existenţei lui Dumnezeu, egocentrismul în care poate aluneca artistul.
Dar (şi aici este marele merit al regizorului suedez) de fiecare dată o face altfel, iar Såsom i en spegel este, la o vizionare atentă, la fel de profund ca majoritatea filmelor sale, doar că povestea este spusă în mod diferit.

Cu puţine personaje, ca într-o piesă de teatru (de altfel, în film există şi o mini-piesă excelent pusă în scenă de membrii familiei), Såsom i en spegel atinge teme esenţiale, uneori tratate într-un mod şocant.
Cadrul este oarecum simplu: patru membri ai unei familii îşi petrec vacanţa pe o insulă de la Marea Baltică.
Tatăl, David (Gunnar Björnstrand) este scriitor, fire introvertită, dar destul de autoritară, măcinat de procese de conştiinţă şi secrete care nu sunt dezvăluite decât spre final; fiica, Karin (Harriet Andersson) suferă de o afecţiune psihică gravă, marcată de dedublări, dar are suficientă inteligenţă şi conştiinţă de sine pentru a căuta răspunsuri la întrebări existenţiale; Soţul Karinei, Martin (Max von Sydow), o fire deschisă, sinceră, dar nescutită de frământări şi suferinţe; fiul, Minus, un tânăr în formare, confruntat cu problemele adolescenţei. 
Karin, care părăsise recent un spital de psihiatrie, are o nouă criză, iar dedublările sale şi căutările ce ating paroxismul (la un moment dat îl vede pe Dumnezeu ca pe un păianjen monstruos) îi pun pe ceilalţi într-o situaţie imposibilă, dar le evidenţiază şi propriile slăbiciuni: David este acuzat de egoism, de superioritate pretinsă nejustificat, de faptul că se afundă în creaţiile sale, uitând de dramele celorlalţi. Acesta se va apăra, la un moment dat, spunând că după o tentativă de suicid a rămas cu un vid enorm, vid din care însă s-au născut sentimentele faţă de ceilalţi. 
În rătăcirile sale, Karin devine protagonista unui inedit şi imoral triunghi amoros, însă nu sexualitatea este piesa centrală a scenariului lui Bergman.

Personajele lui Bergman se îndoiesc adeseori de existenţa lui Dumnezeu, de atotputernicia şi bunătatea Sa, fiindcă îl fac, indirect, responsabil de toate dramele şi tragediile care se petrec pe Pământ. Aşteaptă să fie eliberaţi, salvaţi, aşteaptă ca divinitatea să li se arate, iar când rămân (asemeni Karinei, de exemplu, dar de fapt toţi sunt vizaţi) singuri cu suferinţele, trăirile abisale şi dramele personale, îl pot vedea pe Creator chiar ca pe un monstru. Printr-un geam fumuriu, am putea spune…

Finalul oferă însă un răspuns în plus: David, provocat să dea o probă a existenţei lui Dumnezeu, afirmă că proba de netăgăduit este iubirea care există pe Pământ. Şi că, de fapt, nu poate spune dacă iubirea este o probă a existenţei lui Dumnezeu sau dacă Dumnezeu este însăşi iubirea (esenţa ei). Evident, acesta este răspunsul, dar personajele sale se coboară, asemeni lui Orfeu, în Infern pentru a-l găsi. 

Este o dramă apăsătoare, ca majoritatea filmelor lui Bergman, plină de contradicţii şi sfâşieri interioare ale personajelor, iar uneori aproape că ai impresia că vizionezi o piesă de Ibsen. Cu o tentă austeră, pelicula marelui regizor suedez confirmă înclinaţia acestuia de a sonda lumea interioară a personajelor, precum şi cea de a căuta, odată  cu eroii săi, răspunsurile la întrebări filosofice. Un recital sobru, dar care are la bază o extraordinară înţelegere a naturii umane.

Regie: Ingmar Bergman

Scenariu: Ingmar Bergman

Actori: Harriet Andersson, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow