Într-un film centrat pe femei fără a fi feminist, regizorul pătrunde în universul feminin, atingând tangențial și parcă neintenționat chestiuni delicate din problematica actuală de gen.

Hong Sang-soo nu se dezminte și nu se abate de la stilul care l-a consacrat nici în producția The woman who ran, distinsă cu Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor în 2020 în cadrul Berlinalei.
Într-un film centrat pe femei fără a fi feminist, regizorul pătrunde, în aceeași manieră neostentativă care l-a consacrat, în universul feminin, atingând tangențial și parcă neintenționat chestiuni delicate din problematica actuală de gen.
Gam-hee, protagonista interpretată de muza și partenera de viață a lui Hong Sang-soo, Kim Min-hee, pleacă într-un periplu de câteva zile ca să-și viziteze o serie de prietene cu care nu se mai văzuse de ceva timp. Motivul? Măritată de cinci ani, femeia nu a petrecut în tot acest timp nicio zi fără soțul ei. Acesta consideră, după cum Gam-hee repetă la întâlnirea cu fiecare dintre cele trei amice, cu o convingere parcă din ce în ce mai atenuată, că oamenii care se iubesc trebuie să petreacă fiecare secundă împreună. Totuși, acum, după cinci ani de căsnicie, soțul pleacă într-o delegație și soția, rămasă singură, are posibilitatea să se pună la curent cu viața prietenelor de odinioară. Formularea „are posibilitatea” poate fi echivalată cu „are șansa”, „are libertatea” sau „n-are încotro”? Toate sunt opțiuni de interpretare care rămân deschise până la final, Hong Sang-soo nespunând explicit care dintre ele se aplică și lăsând, evident, deschisă și varianta ca femeia din titlu, cea care a fugit, să fie chiar Gam-hee.
Primele două prietene vizitate sunt necăsătorite, prima fiind divorțată și a doua bucurându-se de o existență oarecum boemă printre artiștii din cartierul ei, liberă să aibă aventuri de-o noapte cu bărbați mai tineri în timp ce intențiile ei de durată sunt orientate către un arhitect căsătorit, dar momentan separat de soție. Cea de-a treia este căsătorită chiar cu un fost iubit al protagonistei, iubit care – ni se dezvăluie în cursul întrevederii dintre cele două femei – o înșelase chiar cu cea care avea să-i devină soție. Totuși, nu par să fi rămas resentimente. Nu contra prietenei pare să se orienteze furia reținută a lui Gam-hee, ci împotriva fostului, un scriitor descris chiar de soția lui ca fiind cam ahtiat după facila glorie televizată. Pe acesta îl va întâlni protagonista într-una din ultimele secvențe ale filmului, lui i se va adresa mai răstit, ridicând vocea și renunțând pentru prima oară la atitudinea sa caldă și simpatică.
Structurat pe cele trei întâlniri cu prietenele, filmul conține, de fapt, mai multe serii de dialoguri, același tip de dialoguri anodine specifice lui Hong Sang-soo, presărate din când în când cu mărturisiri esențiale, dar care, de data aceasta, nu converg spre declamarea explozivă, emfatică și alcoolizată a vreunei „arte poetice”. În universul lui Hong Sang-soo, genul acesta de scene pare a fi rezervat bărbaților, cu tot ridicolul de rigoare. În schimb, femeilor din această peliculă le este rezervat alt gen de exprimare de sine: neostentativă și intimistă care, mai degrabă, creează o atmosferă inefabilă. Fie că vorbesc despre diete sau haine de firmă, despre ce le place sau displace la o casă sau cartier, despre ochii mari și frumoși ai vacilor sau despre relații amoroase, aceste femei creează implicit un univers în care ele se simt acasă. Între ele, fără bărbați.
Bărbații, de altfel doar trei la număr, sunt filmați din spate sau din profil și sunt creatorii umorului involuntar din scenele în care apar. Primul e deranjat că vecinele sale hrănesc pisicile maidaneze de pe stradă (iar aici apare o simpatică felină care amintește de mâța fugară din Inside Llewyn Davis, ce a provocat atâtea frustrări fraților Coen). Cel de-al doilea e un fel de stalker milog și în stare de ebrietate, iar al treilea – scriitorul narcisist de la final.
Iar printre aceste dialoguri și imagini tipice cotidianului contemporan occidental sau occidentalizat, se inserează palide sugestii ale altor vremuri, cu alte mentalități. De pildă, prietena divorțată locuiește într-o vilă nouă și cochetă, construită la o periferie a Seulului. Cu fațada și interiorul concepute după cele mai actuale mode arhitecturale, clădirea se deschide, însă, în spate spre o serie de grădini de zarzavaturi tipic rurale, destinate auto-consumului, în mijlocul cărora se profilează un coteț de găini peste care tronează impunător un cocoș. De altfel, pelicula debutează chiar cu imaginea acestui coteț, punând parcă filmul sub semnul unui coabitări derutante a contrastelor – aparență și realitate, nou și vechi, ce este și ce-ar fi putut să fie – așa cum această casă ultra-modernă cu rămășițele ei țărănești tradiționale din spate contrastează, dar se și integrează într-o Coree de Sud modernizată extrem de rapid și reconstruită aproape de la zero în urma devastatorului război dintre 1950 și 1953.
Tot derutant este și finalul lăsat deschis sau netranșat de către regizor. Cine este femeia care a fugit? Și de ce a fugit? Este oare Gam-hee, cea care-și vizitează prietenele pentru a afla dacă ele sunt împlinite, așa cum este ea în relația cu soțul care crede că îndrăgostiții nu trebuie să se separe nicio clipă? Este fericirea ei conjugală reală sau aparentă? Caută, prin comparație, să-și confirme sau să-și infirme fericirea? Un fapt reiese, totuși, destul de clar din cel de-al 24-lea lung metraj realizat de Hong Sang-soo: autonomia universului feminin, din care bărbații nu sunt excluși, dar sunt ținuți la ușă în ipostaze mai mult sau mai puțin ridicole.
Regie: Hong Sang-soo
Scenariu: Hong Sang-soo
Actori: Kim Min-hee, Eun-mi Lee, Song Seon-mi
Unde poate fi vizionat The Woman Who Ran: