Un musical perfect pus în scenă, cu influenţe faustiene care impresionează prin decoruri, eleganţă, acuitate artistică şi parfumul de epocă.
Cinefilul este invitat la o punere în scenă ce nu respectă tiparele unui film clasic, dar împrumută elemente din operă, balet, teatru, combinate într-o poveste aparte.
Tot ce ţine de decoruri, machiaj, coregrafie este, fără îndoială, la superlativ.
Ne-am putea întreba dacă avem nevoie de un asemenea melanj, însă având în vedere felul în care a fost montat şi regizat, răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ.
Este o operă fantastică pe un libret în limba engleză de Dennis Arundell, după un text franţuzesc aparţinându-i lui Jules Barbier, cu participarea The Royal Philharmonic Orchestra.
Pare, într-o anumită măsură, şi un omagiu adus filmului mut – la fel cum avea să fie, peste ani, şi premiatul cu Oscar The Artist. Spun într-o anumită măsură fiindcă nu este un film mut, este o operă, dar prin câteva scene de la început are tangenţe şi cu acesta. Personajele amintesc pregnant de epoca de aur a acestui gen care este astăzi pe nedrept uitat de unii, deşi toată lumea a auzit măcar de Charles Chaplin, de Bela Lugosi sau de Lillian Gish.
Este vorba, subînţeles, despre iubire şi pasiune (mai mult sau mai puţin mărturisită şi împărtăşită), despre cât valorează conştiinţa unui om, despre viaţă şi efemeritate, despre păcat şi damnare, dar şi despre fantastic, incluzând mitul creării unei fiinţe aparent vii dintr-un mecanism – adaptate artistic impresionant.
Dacă iubeşti Arta, scrisă cu majusculă, este imposibil să te lase indiferent acest film care nu ar putea fi numit desuet decât, eventual, de către cei care au crescut aproape exclusiv în epoca efectelor speciale şi a filmelor cu supereroi.
Această punere în scenă are şi eleganţă, şi parfum de epocă, dar şi şarm frivol şi descriere a plăcerilor lumeşti, este şi feerie, şi tragedie, este o trecere (în bună măsură muzicală) prin mai multe etape şi faţete ale vieţii.
Desigur, dacă nu vă plac absolut deloc opera sau teatrul, atunci nici ”The Tales of Hoffmann” nu este o recomandare potrivită, dar pentru cei care apreciază o arie mai variată de reprezentări artistice, este chiar alegerea ideală.
În scenariu sunt mai multe poveşti distincte, a doua şi a treia fiind la fel de interesante ca Faust, cu care au multiple tangenţe, dar nu firul narativ e esenţial, deşi în mod cert merită urmărit, ci realizarea.
Necesită o oarecare răbdare şi minimă pregătire culturală pentru a fi ”degustat” până la ultima scenă, dar merită.
Întreaga distribuţie interpretează fără greş, iar Moira Shearer (nume real: Moira King) dovedeşte reale calităţi de balerină şi de actriţă şi, în plus, întruchipează perfect eternul feminin.
Dacă apare ca absolut meritat Ursul de Argint pentru cel mai bun muzical (1951), primit de Emeric Pressburger şi Michael Powell, găsesc de neînţeles cum la Oscar a adunat doar două nominalizări, la cea mai bună scenografie şi cele mai bune costume. De ce doar nominalizări? Şi de ce nu şi alte premii? În genul ales (subliniere necesară), consider că realizatorii filmului ”The Tales of Hoffmann” nu aveau cum să facă mai mult, nu aveau ce standard superior să atingă.
Dar cinefilul va trece, cu siguranţă, peste problema premiilor şi va savura, sunt convins, această realizare artistică impresionantă.
Regie: Michael Powell, Emeric Pressburger
Scenariu: Dennis Arundell, Michael Powell, Emeric Pressburger
Actori: Moira Shearer, Robert Rounseville, Ludmilla Tchérina
Unde poate fi vizionat The Tales of Hoffmann:
