The Rite (Mikael Håfström, 2011)

Oscilând între film de idee şi film comercial, o realizare memorabilă care pune în scenă eterna luptă dintre bine şi rău, beneficiind de interpretări actoriceşti de excepţie.

recenzie film The Rite

Ştiu că a devenit un clişeu să spui despre un film că a împărţit lumea cinefililor în două, dar nu pot să evit această formulare după ce am citit, pe un site specializat, comentarii care variază între ”monument de prostie” şi ”porcărie” până la ”excepţional”. Iar unii spun că merită văzut doar pentru prestaţia lui Anthony Hopkins, în timp ce alţii o contestă chiar şi pe aceasta.
Părerea mea: este adevărat că, din punct de vedere al întregului, nu rezultă un film care să fie fulminant, de Oscar, dar este un film bun, realizat profesionist, cu o tensiune bine gradată, care merită văzut şi pentru altceva decât prestaţia (realmente excepţională) a lui Sir Anthony Hopkins.
Se poate admite că e un hibrid între film de idee şi film comercial, dar mie mi-a lăsat o impresie puternică, chiar şi la revizionare, şi cred că cei care îl contestă vehement de fapt nu l-au înţeles.
Ceea ce face dintr-un film care ar fi putut părea clişeic unul memorabil este o anumită răsturnare de situaţie care are loc spre final; este un thriller cu accente horror cu tentă filosofică, nu doar unul care să-ţi dea fiori de groază.
Mai precis, virajul ”genial” al regizorului Mikael Håfström/scenaristului Michael Petroni: te poţi îndoi de existenţa lui Dumnezeu şi a binelui aproape indiferent de câte argumente ai încerca să-ţi aduci, dar ce te faci când va trebui să accepţi existenţa diavolului şi a răului? Nu există Yin fără Yang, nu există diavol fără Dumnezeu.

Încă de la scenele de început, culminând cu accidentul mortal al tinerei Sandra, Michael Kovak (Mike), care lucrase în firma de pompe funebre a tatălui său şi studia teologia, este confruntat cu o dilemă: există sau nu viaţă după moarte, o lume mai bună în Ceruri, un Dumnezeu Atotputernic care ne veghează în fiecare clipă a existenţei noastre? Există spirite care ne posedă şi demoni care ne urmăresc? Deşi este tentat să spună că nu (înainte, dar şi după accidentul fetei căruia tot el îi dă binecuvântarea), acceptă provocarea de a pleca la Roma şi a deveni exorcist. Întâlnirea cu părintele Lucas, un iezuit galez, îi deschide o poartă (încă de la exorcizarea tinerei Rosaria, interpretată veridic şi cu real talent de Marta Gastini), dar nu-i oferă şi soluţia. (Deşi preotul îi atrage atenţia asupra faptului că ”diavolul preferă să crezi că nu există”, la fel precum hoţii preferă să jefuiască pe întuneric).
Intrat pe acest tărâm alunecos, al exorcizărilor şi al confruntării dintre bine şi rău, Michael va continua să fie torturat de îndoieli şi să caute o dovadă irefutabilă a existenţei divinităţii şi a sensului în care părintele Lucas şi alţi preoţi credeau.
Lucrurile se complică apoi – din fericire filmul este bine făcut şi mai puţin comercial decât s-ar putea teme spectatorul având în vedere subiectul spectaculos, beneficiind şi de interpretări actoriceşti de excepţie. Nu vreau să vă stric surpriza finalului (care face din film aproape o capodoperă), dar am să spun doar că Sir Anthony Hopkins, în rolul părintelui Lucas, dă un recital excepţional, iar dilema înţelegerii binelui şi a răului capătă o conotaţie filosofică, aparte.
Este drept că partea finală este mai şarjată, mai puţin veridică/credibilă ca realizare (unul dintre minusurile peliculei), dar câştigă mult în plan ideatic şi este foarte bine interpretată de toţi actorii (Colin O’Donoghue dă la rândul său o replică memorabilă).

Coloana sonoră, semnată Alex Heffes, este una impresionantă, extrem de adecvată scenariului şi atmosferei create de realizatori.
De văzut neapărat!

Regie: Mikael Håfström

Scenariu: Michael Petroni, Matt Baglio (roman)

Actori: Anthony Hopkins, Colin O’Donoghue, Marta Gastini