The Passion of the Christ (Mel Gibson, 2004)

Dincolo de o aplecare, poate obsedantă şi dură, asupra patimilor fizice ale Mântuitorului, pelicula lui Mel Gibson punctează câteva aspecte esenţiale, având marele merit de a te transfigura după vizionare.

Întemeietorul religiei creştine – Iisus Mântuitorul – a propovăduit un nou concept, superior, al relaţiei dintre Creator şi Creaţia Sa, iar „vina” i-a atras condamnarea absurdă la răstignire pe cruce.
A pătimit, s-a îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Cinematografia a abordat felurit momentul istoric statuat încă pe atunci de omenire şi a propus câteva variante ilustrative pentru a se extrage morala evenimentului.
Însă în oricare dintre versiuni la bază stă o imensă temeritate regizorală şi interpretativă, întrucât dubla calitate a lui Mesia – om şi Dumnezeu – implică trăiri inaccesibile muritorului de rând.
Iisus Nazarineanul, indubitabil, a resimţit supliciul carnal asemeni oricărui pământean obişnuit, dar a ştiut, întotdeauna, că ansamblul propriei vieţi conţine distrugerea trupului, pentru a fi nimicit păcatul originar – ceea ce amplifică dificultatea în a reda anticiparea conştientă a fiecărui următor pas.
Din acest considerent presupun că, preponderent, s-a insistat asupra patimilor derulate într-un mod monstruos, până la scene insuportabil de privit. Şi, mai rar, scenariştii au dezvoltat introspecţii largi, dincolo de „vizibil”, ale sensibilităţii şi misiunii cristice.

La extremităţi consider că se află filmul lui Mel Gibson, despre care Papa Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat cu cuvintele: „într-adevăr, aşa s-a întâmplat”, şi pelicula semnată Franco Zeffirelli, Jesus of Nazareth (1977), mai esenţializată, mai meditativă.
După a doua vizionare, m-am convins pe deplin că Patimile lui Hristos (t.o. The Passion of The Christ) este un film care merita cu prisosinţă făcut. Dincolo de o aplecare, poate obsedantă şi dură, asupra patimilor fizice ale Mântuitorului, punctează câteva aspecte esenţiale: Pământul este un loc al suferinţei şi al confruntării deschise dintre Bine şi Rău, un loc în care interesele politice sau băneşti prevalează asupra raţiunii, în sfârşit un loc în care morala pare a nu mai ocupa niciun loc atât timp cât omul este lăsat să dea frâu liber instinctelor.
Gestul lui Iuda este absurd (şi, în cele din urmă, chiar Iuda înţelege asta), gestul lui Pilat din Pont nu îl poate, totuşi, absolvi de vină, întregul „proces” ce îi este intentat lui Iisus este o înscenare – şi totuşi, nimic nu a putut împiedica lucrurile să se desfăşoare astfel.
Oroarea şi absurditatea sunt duse până la capăt, chiar dacă asta a aruncat, într-un fel, asupra omenirii un păcat mai mare decât cel al lui Adam şi al Evei – păcat pe care, supremă ironie, chiar Mântuitorul a venit să-l răscumpere, ştiind prea bine că noi suntem prea mici ca să facem asta.

Naraţiunea peliculei debutează în Joia Mare, dar ea trebuie corelată cu intrarea Nazarineanului în Ierusalim, aclamat de o mulţime încrezătoare în inaugurarea dreptei domnii. Însă Iisus o traversează cu privirea dincolo de zare, cunoscând că va fi jertfit, în curând, chiar de către adulatori, întrucât El propovăduia cu totul altceva.
Ce urmează se subordonează planului ceresc, iar Dumnezeu întrupat primeşte în plin cruntele lovituri, fără să şovăie, hotărât să îşi ducă la îndeplinire înalta misiune.
Nu l-a surprins trădarea lui Iuda – doar el îl adusese între ucenici tocmai fiindcă îi ştia viciul ascuns şi putea „miza” pe trădare. S-a aşteptat chiar la a fi preferat Baraba în schimbul unei existenţe fără de păcat.
Nu l-a descumpănit nici supliciul urcării Golgotei şi a suportat biciuirea barbară ce-i arunca în aer sângele de-a valma cu frânturi de carne.
Mel Gibson, însă, nu se va cantona în tipar şi va difuza secvenţe geniale, făcând o paralelă cu derapajele contemporanului, duse dincolo de orice limită. Aspecte ce l-au contrariat, cumva, până şi pe Dumnezeu întrupat.
Să rememorăm, de pildă, scena în care Hristos se găseşte faţă în faţă cu cei care îl aşteptau, conform dogmelor, pe Mesia, dar pe care nu îl recunosc, deşi totul se petrecea conform Scripturii. În cor, arhiereii îndârjiţi, neîndurători şi obtuzi îl judecau pe Fiul lui Dumnezeu şi îi aduceau injurii blasfemiatoare.
În aceeaşi notă aberantă se derulează şi confruntarea cu Pilat din Pont. Diferenţa constă însă în faptul că romanul – abil, alunecos – intuieşte ceva. „Eşti împăratul iudeilor?”. Iar când Nazarineanul răspunde „Aşa ai zis”, realizează, nu fără surprindere, că personajul nu-i un oarecare, deci continuă, cu prudenţă şi curiozitate: „Eşti împărat?”. Nici de data aceasta replica nu e comună: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”.
Convins că e pus să condamne un nevinovat, Pilat se hotărăşte să se debaraseze de „problemă” şi începe proverbiala plimbare între Ana şi Caiafa. Nu rămăsese decât un pas – Pilat nu îşi imaginase că iudeii îl vor graţia pe Baraba.
Şi încă un moment descumpănitor – transformarea puzderiei de oameni, peste noapte, într-o veritabilă hoardă dezlănţuită, idolul devenind, subit, nedemnul tâlhar.
…Via Dolorosa s-a trezit înţesată de contestatari agresivi, fără pic de discernământ, coagulaţi de o ură fără limite, iraţională, răcnind: „Răstigniţi-l!”. În contrapondere zdrobitoare cu fidelii – Sfânta Fecioară – mama, Maria Magdalena, Veronica, Simeon din Cirene şi ucenicul preferat al Mariei.
Iar în final, evident, apogeul – Mântuitorul crucificat între doi tâlhari. Secvenţă antologică, putând simboliza omenirea la frontiera deschisă de Noul Adam, jumătate pe calea mântuirii, cealaltă jumătate neconvertită, dar cu girul integralităţii celui, ulterior, înviat şi aşezat la Ceruri de-a dreapta Tatălui.

Pelicula lui Mel Gibson este şocantă vizual, dar respectă, cu mici excepţii, Scriptura şi are marele merit de a te transfigura după vizionare. Cu siguranţă te vei întreba: Cine sunt? Îmi merit numele de om? Este Pământul un loc al pierzaniei sau vom mai fi salvaţi vreodată?
Distribuţia, foarte atent selectată, i-a oferit regizorului o punere în scenă excepţională. Jim Caviezel şi Maia Morgenstern, în rolurile lui Hristos şi al Fecioarei Maria, reuşesc nişte prestaţii extraordinare, probabil printre rolurile vieţii (aşa cum, fără să vreau, mă gândesc că şi Robert Powell a făcut rolul vieţii tot într-un film despre Iisus. Câştigătoare a unui premiu EMMA (Ethnic Multicultural Media Awards), în 2004, pentru cea mai bună actriţă, Maia Morgenstern reuşeşte nu doar o interpretare de o expresivitate şi distincţie aparte, ci şi (aşa cum era şi firesc) întreaga compasiune pe care o resimte faţă de Iisus, deşi un sentiment terestru, transcende umanul, căpătând valenţe profund religioase. Este mai mult decât o mamă, este mama Mântuitorului lumii, şi asta se vede în interpretarea sa.

Regie: Mel Gibson

Scenariu: Benedict Fitzgerald, Mel Gibson

Actori: Jim Caviezel, Monica Bellucci, Maia Morgenstern