The Monopoly of Violence (David Dufresne, 2020)

Un documentar şocant, dar nu unul care să îşi propună să epateze cu orice preţ, care prezintă păreri şi argumente dintre cele mai diverse pe tema folosirii forţei de către autorităţi în reprimarea manifestaţiilor.

recenzie de film The Monopoly of Violence

Filmul lui David Dufresne prezintă, pornind de la celebrele cazuri din Franţa ale manifestaţiilor aşa-numitelor Veste Galbene (Les Gilets Jaunes) şi reprimarea brutală a acestora de către forţele de ordine, o suită de fragmente în care apar, intercalate, scene şocante filmate în stradă, declaraţii şi comentarii ale unor manifestanţi, şoferi, avocaţi, istorici, sociologi, scriitori, oameni ai legii ş.a., ba chiar şi ale preşedintelui Emmanuel Macron.

The Monopoly of Violence este un documentar şocant, dar nu unul care să îşi propună să epateze cu orice preţ. Nu poţi decât să fii decât îngrozit văzând oameni căzuţi la pământ şi plini de sânge, rămaşi fără un ochi sau o mână – în acelaşi timp, se ştie, manifestaţiile nu au fost nici ele unele paşnice, astfel încât corectitudinea intervenţiei în forţă a organelor de ordine rămâne un subiect de dezbătut.
Şi asta face pelicula lui Dufresne, dezbate, prezentând, pe lângă realitatea brută, a străzii, păreri, idei, concepţii, argumente dintre cele mai diverse.
Deşi cineastul francez lasă să se subînţeleagă că priveşte toate aceste reprimări brutale mai degrabă ca pe un abuz al puterii, prezintă şi puncte de vedere contrare, lăsând spectatorul să decidă ce i se pare just şi ce nu.

Cel mai mult m-a impresionat declaraţia unui transportator rutier, rămas fără un ochi în urma evenimentelor, care a spus că pe cei implicaţi direct în incident îi iartă, fiindcă lanţul urii şi al răzbunării nu poate duce nicăieri (nu am citat cuvânt cu cuvânt, dar aceasta era ideea), în schimb pe cei din umbră, care îi dirijează pe ceilalţi, nu poate să-i ierte.

O cheie a filmului este dată către final, când se face (foarte important!) distincţia între a reprima şi a preveni o manifestaţie. Se sugerează că unii lideri merg pe ideea prevenirii, însă (atenţie!) aceasta este o tactică încă şi mai îndoielnică, pentru că are la bază împiedicarea oamenilor de a se exprima liber, de a se întruni, de a-şi face cunoscute opiniile, înăbuşind astfel ”din faşă” orice tentativă de manifestaţie.
De fapt, soluţia ar fi prevenirea, dar nu prin mijloace perfide, ci prin micşorarea dezacordurilor, a inegalităţilor. Chiar dacă dezacordurile există şi probabil vor exista întotdeauna, chiar dacă trebuie să ne asumăm, social, că nu toţi putem fi la unison (”trebuie admis dezacordul şi să îi fie dat viaţă în democraţie, şi nu să fie redus sau înăbuşit”, este de părere profesorul emerit de drept public Monique Chemillier-Gendreau).
Cât timp inegalităţile vor fi minime, câtă vreme dezacordurile nu vor avea asemenea proporţii încât să genereze violenţă, situaţia ar putea fi salvată. Numai că anii 2020-2022 nu par a fi tocmai potriviţi pentru aşa ceva.
Chiar dacă au existat apariţii ale unui general de jandarmerie, numeroase oficialităţi franceze, inclusiv directorul general al poliţiei naţionale, nu au dorit să se exprime/să comenteze sau să participe în vreun fel.

David Dufresne are subtilitatea necesară de a acuza fără a da verdicte, de a dezbate fără a îndemna la ură. Realizează un documentar profesionist, care ar trebui văzut de toţi cei care vor să aibă o imagine mai completă asupra lumii în care trăim.

Regie: David Dufresne

Previous post My Blueberry Nights (Kar-Wai Wong, 2007)
Next post The Last Picture Show (Peter Bogdanovich, 1971)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!