Lungmetrajul propune un revenge fantasy satiric care țintește către lumea haute cuisine și crema societală căreia îi este aservită aceasta.
Ușor asemănabil cu noul val de comedii-thrillere politice, precum Triangle of Sadness sau The White Lotus, The Menu își dezvoltă tematica prin procesul narativ al izolării exponenților clasei superioare într-un spațiu străin care devine planul răzbunării și revelării naturii lor.
Regizorul-scriitor Mark Mylod a devenit deja renumit pentru activitatea sa în cadrul a două seriale cu încărcături critice considerabile. Remarcându-se inițial prin serialul Shameless (2011-2021), considerat ca fiind una dintre puținele portretizări corecte ale clasei muncitoare, Mylod a revenit în atenția spectatorilor cu succesul reprezentat de Succession (2018-2021). Cele două seriale se află la poli opuși, atât în ton cât și în subiect. Dacă Shameless este un portret empatic al muncitorului modern în proces de precarizare, Succession urmărește lupta cu iz de tragedie grecească din sânul unei familii din one percent pentru imperiul media deținut de patriarhul senil. The Menu pare că vrea să întâlnească undeva la mijloc aceste două planuri, cei obscen de bogați confruntați cu servitorii lor. Întreaga polemică a filmului devine polarizată în consumator și furnizor.
Clientela selectată pentru a forma publicul-victimă al lui Chef Slowick (Ralph Fiennes) indică prima problemă tematică a filmului. Critica lui ajunge să fie estetizată în această ‚bătaie de obraz’ la adresa bogatului snob și parvenit. Fiecare dintre consumatori ajunge să reprezinte un arhetip al clasei superioare a căror primă hibă este relația lor denaturată cu consumul, mistificat în degustare. Felurile de mâncare, o parodie a bucătăriei moleculare, devin aceste forme sublimate. Al doilea fel numit The breadless bread plate (Platoul de pâine fără pâine) prezintă exact această lipsă de substanță, excesul pur.
Tinerii investitori în industria tech transformă experiența culinară în fundalul unei discuții financiare sau în cel mai bun caz într-o diversiune de moment. Fostele vedete media mizează pe imaginea fastuoasă a unui restaurant haute cuisine pentru a-și disimula relevanța. Criticii culinari transformă experiența consumului în sursa unei recenzii ulterioare.
Până și Tyler (Nicholas Hoult), aparent non-apartenent claselor privilegiate, își mistifică experiența consumului prin prisma propriilor ambiții de a ajunge la rândul său un ‚furnizor’ de rang înalt asemenea lui Chef Slowick.
Margot (Anya Taylor-Joy), clienta accidentală, rămâne singura figură a consumului corect, care vede în actul mâncării ceva simplu, o sursă directă de plăcere.
Dacă portretele robot ale consumatorului par unidimensionale, furnizorii (clasele muncitoare) din The Menu devin difuzi și punctiformi. Nu există caractere distincte printre rândurile personalului culinar. Muncitorii mecanizați răspund în unison și sunt gata să facă sacrificiul final pentru un Chef inscrutabil, a cărui viziune definește spațiul acțiunii. Nu există disidență și nici identități individuale. Pare că în orice moment în care un ‚furnizor’ este pe punctul de a deveni singular, acțiunile lui îl reîncadrează în planul inevitabil al lui Chef Slowick.
Prezentarea aspirațiilor și anxietăților lui sous-chef Jeremy (Adam Aalderks) devin doar o premisă pentru suicidul-spectacol care dă startul violențelor vindicative.
Maître d’hôtel Elsa devine un fel de caricatură orientalizantă a angajatului asiatic dedicat până la moarte stăpânului.
Paznicul de coastă, aparenta salvare a clienților ostatici, este un actor cu un pistol de jucărie. Cu fiecare falsă introducere devenită farsă, restaurantul devine tot mai apropiat de un panopticum narativ, cu Chef Slowick în centrul său.
The Menu ne servește un maestru absolut, capabil să orchestreze o cină suicidală, să își submineze finanțatorii pentru un ultim spectacol. Orice formă de scăpare este acaparată de mașina de război condusă de Slowick. Clienții captivi pot fugi pentru că vor fi prinși oricum. Controlul exercitat de Chef asupra insulei și naufragiaților ei îi conferă filmului un omolog literar: The Tempest.
Ca principal antagonist și maestru al ceremoniei vindicative, Chef Slowick devine și vocea criticii din The Menu. După cum mărturisește, fiecare client este ținut ostatic pentru o greșeală sau ofensă trecută, de la criticul culinar, până la actorul fost protagonist al filmului care i-a stricat singura zi liberă. Chef Slowick practică un fel de bucătărie moleculară a moralei, unde fiecare mică nedreptate este sublimată, scoasă din contextul ei larg și plasată pe platou ca de sine stătătoare. Ca atare, în ciuda opoziției explicite față de industria sa, Slowick generalizează conceptul de strictețe culinară la spațiul larg uman.
Putem crede că problema lui cu prezența lui Margot și propunerea de a nu muri alături de consumatori nu este atât de mult un act moral din partea lui Slowick, pe cât eliminarea unui ingredient nepotrivit. În alte cuvinte, putem deduce că Margot nu era în meniu.
Finalul din The Menu este cel ușor de intuit: pentru o ultimă dată, servitorii devin niște maeștri autodistructivi. Singura scăpare, cea a lui Margot, se prezintă ca un fel de consum corect, moral. În locul nesubstanțialului, Margot alege plăcerea directă, necioplită a unui burger, pe care-l mai cere și la pachet.
The Menu renunță la orice discuție structurală a relației furnizor-consumator, admițând în schimb doar o critică a gusturilor. Propunerea sa pozitivă este o reîntoarcere la consumul naiv, asumat, nepretențios. Însă, imaginea lui Margot mâncându-și burgerul în timp ce privește o lume în flăcări ar putea fi indiciul, neexplicitat, că este prea târziu pentru dispute de gusturi.
Regie: Mark Mylod
Scenariu: Seth Reiss, Will Tracy
Actori: Ralph Fiennes, Anya Taylor-Joy, Nicholas Hoult, John Leguizamo
Unde poate fi vizionat The Menu:
