Una dintre cele mai bune ecranizări ale unei legende grecești, prilej pentru Lanthimos de a demonstra că tiparele sunt făcute doar pentru a fi exploatate.
Transa unei vieți echilibrate denaturează realitatea. Alerta naturală a firii este înăbușită de iluzia normalității. Toți oamenii vor să trăiască o viață împlinită, calmă. Au tabieturi alese pentru a ajusta neliniștea. Sunt curatorii unor seturi de reguli precise, al unui comportament declarat admis. Nu-și permit să dea semne de agitație, urmele vulnerabilității fiind atent tratate. Se străduiesc din răsputeri să fie niște oameni cu coloană vertebrală, care-și merită respectul, adulația. Trebuie să fie niște exemple vii, ca oricine să-și poată dori să fie în pielea lor. Haosul mintal și sufletesc este neglijat, uitat, declarat neimportant. Fii cât mai normal, cât mai echilibrat! Mănâncă tot din farfurie! Gândește de opt, de zece ori înainte să deschizi gura! Nu ai dreptul să te abați de la regulile societății, căci, în caz contrar, ești blestemat cu o singură sentință: inferioritatea. Un om vulnerabil este considerat slab, insuficient, numai bun de aruncat la gunoi. Calitatea vieții este dată de aparență, nu de esență. Calci pe propriul cadavru viu, negând că te afli sub propriile picioare. Ești într-un proces lent, dar sigur, de autodistrugere. Acestea sunt o parte din uneltele dezastrului. ”Cerbul Sacru” este ucis, iar moartea lui renaște prin distrugere.
Filmul The Killing of a Sacred Deer, regizat de Yorgos Lanthimos, prezintă lupta dintre aparență și esență, dintre explicabil și inefabil, dintre realitate și iluzie. Mutilează ideea de perfecțiune și înjosește neatenția. Este o satiră nemiloasă la adresa umanității, o lecție subtilă a ceea ce înseamnă, de fapt, să trăiești în echilibru. Cruzimea este principalul instrument utilizat în încercarea de a educa, de a revela. Filmul devine o vendetă împotriva falsității, satisfăcând nedreptățiții, eliberând sufletele.
Într-un stil bucolic, Lanthimos demonstrează încă o dată că este un regizor căruia nu trebuie să îi ratezi filmele. Precum Tarantino în Kill Bill, Lynch în Mulholland Drive, Kaufman în Synecdoche, New York, activează o gaură neagră în epicentrul umanității, atribuindu-i anumite imposibilități pe care le aduce în sfera posibilului. Adoptat de Hollywood în urma filmului Dogtooth, Lanthimos este unul dintre cei mai importanți regizori europeni ai momentului, alături de Gaspar Noé, Pedro Almodovar sau Lars Von Trier. Te face să crezi în ireal, construind un mediu specific în care singura explicație logică este una absolut irațională.
The Killing of a Sacred Deer este un film cu două părți distincte. În prima parte, toate personajele sunt inerte. Sunt robotice, programate cu cel mai bun soft pentru supraviețuirea în societate. Stilul de a trăi este practic, liniar, autosuficient. Regulile colective de comportament idealistic sunt respectate orbește. Felul de a comunica este sec, rudimentar, lipsit de viață. Inflexiunile vocale sunt monotone. Subiectele abordate sunt repetitive, nu ies niciodată din zona de confort. Existența este tocită. Fiecare personaj interpretează alte personaje. Autenticitatea este sufocată de conduită. Astfel, lumea este transformată într-un deșert ars de soare, într-o secetă a veridicității și naturaleței.
În a doua parte, personajele prind viață. Din pricina unui obstacol major, sunt nevoite să acționeze. Acțiunea dezvăluie adevărata lor natură umană. Atunci când un lucru grav nu poate fi explicat, omul își reîncepe căutarea. Redevine el, nu mai are pe ce să se bazeze, începe să caute, să adune informații, să se comporte așa cum e el de fapt. Puse într-o situație limită, personajele se transformă în oameni, impulsurile sinelui croșetându-le un nou fel de a fi, cât și un nou fel de a fi percepute.
Protagoniștii Steven și Ana Murphy, interpretați de Colin Farrell și Nicole Kidman, sunt puși într-o situație imposibil de anticipat. Știința, reprezentată de acest cuplu de medici extrem de bine instruiți, este pusă în fața inefabilului, reprezentat de un copil inadaptat social, interpretat de Barry Keoghan, ce își pierde tatăl pe masa de operație. Vina îi este atribuită lui Steven Murphy, medicul chirurg a cărui indolență sfârșește viața unui om ce ar fi putut fi salvat. Martin, băiatul răposatului, își dă seama că nu soarta i-a omorât tatăl, ci aburii alcoolului ce ieșeau din răsuflarea chirurgului, așa că începe un plan elaborat de răzbunare.
Scena definitorie, ce subliniază pofta de răzbunare a lui Martin, este cea în care face o analogie între dispariția tatălui său și felul în care mănâncă paste. Îi explică Anei Murphy că și-a trăit viața, având impresia că el și tatăl lui împărtășesc un mod special de a mânca o porție de paste. A crezut că e o caracteristică personală, o particularitate ce îi diferențiază de restul lumii. Aflând mai târziu că toți oamenii mănâncă exact în același fel, se înfurie exagerat. Dintr-o dată, condiția specială pe care o împărțea cu tatăl lui nu mai exista. Își dă seama că nimeni nu e special, că nu există sintagma ”doar lui i se putea întâmpla”. Înțelegând asta, realizează că viața lui, mai precis, felul în care a fost pusă în pagină, nu este mâna destinului, ci mâna nepriceperii, ghinionul de a te întâlni cu omul nepotrivit, ce a spus sau a făcut ceva nepotrivit. Dezvoltând această idee în capul său, alege să acționeze în consecință. Este o scenă extrem de specială, conturată astfel încât fiecare înghițitură a lui Martin să îți pună un nod în gât, să îți dea senzația de înec, să simți acele paste uscate cum se preling lent de-a lungul gâtului, rămânând blocate undeva pe la jumătatea drumului. Ultima înghițitură marchează începutul dezastrului, iminența deciziilor. Regulile jocului au fost stabilite, motivația e clară, singurul lucru care mai rămâne de făcut este să respecți jocul. Fapt pe care Ana și Steven l-au acceptat destul de greu. Caracterul lui Steven iese la iveală într-un mod tulburător, cinic. După insistențele de a-și tunde părul și refuzurile constante ale lui Bob, momentul în care băiatul se prăbușește neajutorat pe holurile spitalului activează în protagonist adevărata sa natură. În loc să-l ajute, îi spune copilului prăbușit că dacă se mai preface, o să îi tundă părul cu forța și o să-l oblige să îl mănânce. Camera se apropie de corpul acestuia, acuzând subiectul. Mișcarea lentă a imaginii, poziția bărbatului în raport cu fiul său, sugerează că vedem pentru prima oară personajul cu adevărata sa față.
Un alt plan pe care Lanthimos îl propune este cel al psihosexualității. Sexualitatea și corpurile umane sunt tratate într-un mod extrem de specific. În cazul în care corpurile sunt doar niște carcase controlate de suflet, ce se alege de acea carcasă dacă sufletul nu mai reacționează? Un medic cardiolog, Martin, ce repară inimi, dar și-a pierdut-o pe a lui. Un medic oftalmolog, Ana, ce vindecă vederea, dar este prea oarbă să vadă ce se petrece în familia ei. Copiii lor, Kim și Bob Murphy, interpretați de Raffey Cassidy și Sunny Suljic, ce își doresc să calce pe urmele părinților, drum ce poate duce doar în adâncimile pierderii de sine. Sexul este laitmotivul pierderii de sine. Secvența ce pregătește derularea acestei teme se desfășoară între cei doi medici. Modul în care își manifestă dorința carnală este mai mult un fetiș medical, acela de a face sex cu un corp aflat în anestezie totală. Această fantezie sexuală este hrănită de mințile parazitate ale protagoniștilor, dezvăluindu-se prin tipul acesta de act sexual, boala ce le devorează personalitățile. Transformă intimitatea într-un nou așternut al profesiei, patul propriului dormitor devenind un pat de spital. Relația sexuală dintre medic și pacient, imorală din toate punctele de vedere, este substituită de un joc pervers, menit să mulțumească capriciul cărnii. Psihosexualitatea se observă inclusiv în interacțiunea scurtă dintre Steven și mama lui Martin. Văduva are un moment clar de instabilitate psihică, dorind sexual medicul care nu i-a putut salva soțul. Obsesia poate naște diferite tipuri de comportament. În cazul acestei femei, dorința sexuală provine din sindromul victimei. Este atât de rănită de moartea soțului ei, încât își dorește să fie umilită de omul care i-a luat viața. Săruturile pasionale pe care le oferă mâinilor medicului, mâini care i-au ucis soțul, ilustrează contradicția firii, pierderea controlului, o suferință ieșită din tiparele normalului. Pe de altă parte, comportamentul ciudat al femeii reliefează caracterul băiatului. Anormalul său este din ce în ce mai prezent, mai pătrunzător, deschizând și mai mult poarta neobișnuitului. Faptul că reușește să inițieze un ritual antic, înfăptuit de zeii grecești, este o arie a sugestibilului, ce devine posibilă inclusiv prin impredictibilitatea comportamentală. Așa cum vedem în filmul Cure regizat de Kiyoshi Kurosawa, criminalul este un hipnotizator, ce transformă oamenii în marionete pentru a ucide cu ajutorul acestora. Martin invocă un act sacru, de ofrandă, în care unul dintre membrii familiei Murphy trebuie sacrificat de Steven. Dacă sacrificiul nu este înfăptuit, aceștia or să moară unul câte unul.
Când Agamemnon ucide un cerb sacru ce aparținea zeiței Artemis, este obligat de zei să își ucidă propria fată. Când Steven îl ucide pe tatăl lui Martin, este obligat de acesta să își ucidă unul din membrii familiei. În una dintre cele mai bune ecranizări ale unei legende grecești, Lanthimos îmblânzește imposibilul. Este animalul său de companie preferat, alături de care cucerește cinematografia mondială, demonstrând constant că tiparele sunt făcute doar pentru a fi exploatate.
Regie: Yorgos Lanthimos
Scenariu: Yorgos Lanthimos, Efthimis Filippou
Actori: Colin Farrell, Nicole Kidman, Barry Keoghan, Alicia Silverstone
Unde poate fi vizionat The Killing of a Sacred Deer:
