Un film cu o autenticitate documentaristică, cu imagine superbă, editată și montată cu meșteșug, cu o poveste sfâșietoare, dar, mai ales, un film cu suflet.
Dacă Stalin nu ar fi murit în 1953, permițând astfel o renaștere a mișcării culturale în spațiul sovietic, probabil că acest film nu ar fi existat niciodată. Chiar și așa, regizorul Mikhail Kalatozov a fost nevoit să insereze peliculei sale un final glorios și elogios pentru satisfacerea orgoliilor aparatului de cenzură pentru ca regimul politic să autorizeze o asemenea producție.
The Cranes are Flying a avut premiera în anul 1957, cu un scenariu inspirat din piesa „Eternally Alive” a lui Viktor Rozov și a fost prezentat la Festivalul de film de la Cannes unde a câștigat premiul Palme d’Or.
Povestea plasată în timpul celui de-al doilea război mondial, în anii în care Uniunea Sovietică a suferit cele mai mari pierderi de vieți omenești din istorie, are în centrul său un cuplu de tineri îndrăgostiți: Boris (Aleksey Batalov), un muncitor care învață să devină doctor ca tatăl său și Veronika (Tatyana Samoylova). Cei doi își trăiesc povestea de dragoste suavă și naivă și fac planuri de viitor pentru o viață împreună. Doar că viața însăși le arată că viitorul se poate curma într-o clipă: războiul izbucnește neașteptat când trupele germane invadează Uniunea Sovietică și astfel Moscova devine un câmp de lupta. Boris se dovedește a fi un patriot și este pătruns, la fel ca toți tinerii ruși, de fervoarea apărării țării cu orice preț: se înrolează voluntar în trupele de infanterie. Din acest moment, cei doi îndrăgostiți vor fi despărțiți iremediabil și firul epic va urma două planuri: pe de o parte, spectatorul va asista la suferința lui Boris și la ororile frontului și, de cealaltă parte, va fi înfățișat infernul de acasă în care trăiește cea pe care Boris a lăsat-o în urma lui. În vreme ce tragedia, sacrificiul și moartea îl vor urmări pe tânărul soldat prin mlaștinile câmpului de luptă, Veronikai îi va rămâne doar să cunoască vina, durerea și regretul.
Filmul este un unicat în cinematografia rusă și extrem de valoros, în special datorită colaborării lui Kalatozov cu directorul de imagine Sergey Urusevsky. Împreună, cei doi elaborează o atmosferă picturală absolut specială. Filmând în alb-negru, pelicula împrumută un stil documentaristic în secvențele de război și adâncește senzația dezolantă a unor astfel de cadre. Foarte multe dintre ele sunt absolut spectaculoase, în special cele capturate cu camera de mână, tehnică inedită în epocă, dar deprinsă de Urusevsky încă din timpul războiului în care a servit, el însuși, pe post de cameraman militar pentru documentarea desfășurării evenimentelor.
Kalatozov, cel care și-a început cariera de cineast în anii filmului mut, are inspirația de a permite camerei lui Urusevsky să studieze expresiile faciale, în special cele ale Tatyanei Samoylova, cu procedee folosite tocmai în era fără sunet. Imaginea devine sublimă în cadrele scurte în care sunt surprinse pe figurile actorilor panică, teamă sau deznădejde. Cadrele scurte, cu mișcări bruște ale camerei hand-held alternează cu cadre lungi și statice, într-un ritm care dă o notă de unicitate peliculei din punct de vedere artistic.
Ca un tribut plătit marelui Sergei Eisenstein, Kalatozov folosește adevărate metafore vizuale, plasate simetric în economia filmului. Exemplul cel mai bun este chiar zborul cocorilor în formația unghiulară, inserat la începutul și la finalul peliculei. Metafora scărilor spiralate, pe care Boris și Veronika le urcă bucurându-se de dragostea lor va deveni evidentă când Veronika descoperă scările în spirală ale casei părintești distruse de bombardamente.
Fără Tatyana Samoylova, filmul ar fi beneficiat de o autenticitate documentaristică, cu imagine superbă, editată și montată cu meșteșug, cu o poveste sfâșietoare, dar ar fi fost un film lipsit de suflet. Exact acest lucru este adăugat de interpretarea senzațională a actriței: o transcendentală trăire în vremuri și locuri dominate de ruină, de agonie și de pieire. Zbaterile Veronikai, încleștarea ei între viață și moarte, între rai și iad, rușine și regret, refuzul ei de a crede în moartea lui Boris, sunt zbaterile unui suflet ulcerat, dar viu. Ea singură este catalizatorul tuturor suferințelor celor din jurul ei și a nimicniciei a tot ce o înconjoară.
Probabil că secvența colapsului și a morții lui Boris în mijlocul unei mlaștini este cel mai bun exemplu al stilului pictural unic al lui Kalatozov. În mod similar, secvențele de final oferă unul dintre cele mai triste momente din cinematografia rusească, care reușește să smulgă o lacrimă și celui mai rece dintre spectatori.
Regie: Mikhail Kalatozov
Scenariu: Viktor Rozov
Actori: Tatyana Samoylova, Aleksey Batalov, Vasiliy Merkurev
