The Boxer (Jim Sheridan, 1997)

Un film care pleacă de la premisele generoase ale unei epopei, dar care nu posedă mijloacele necesare punerii ei în scenă la dimensiunile dorite.

Realizat în 1997, trei ani după In the Name of the Father, Jim Sheridan continuă prin acest film să exploreze impactul luptelor fratricide din Irlanda de Nord, mai ales din Belfast, asupra vieții irlandezilor obișnuiți. De data aceasta, scenariul se desfășoară în plină contemporaneitate, la mijlocul anilor 1990, când ramura politică a Armatei de Eliberare Irlandeză (IRA) începuse să negocieze încetarea focului cu autoritățile britanice. Ceea ce fusese atins doar în plan secundar în filmul precedent – modul în care membrii IRA controlau populația civilă și întrețineau violența pentru a-și exercita puterea fără de care existența lor își pierdea sensul – devine în The Boxer temă centrală. Nord-irlandezii catolici din film trăiesc, alipiți societății liberale și individualiste din Regatul Unit, ca într-o comunitate patriarhală, aparent organică și controlată de IRA, sau ca într-un trib izolat coagulat în jurul unor șefi care le dictează regulile comportamentului cotidian. Cu cine se văd, cu cine vorbesc și, mai ales, pe cine iubesc, toate relațiile de acest tip se supun unor precepte foarte stricte a căror respectare este monitorizată atent. Orice încălcare e pedepsită sângeros, fiind considerată un fel de trădare a cauzei, a compatrioților morți și a celor aflați deja în pușcăriile englezești. În mod particular, filmul se axează pe supravegherea fidelității de care trebuie să dea dovadă soțiile deținuților, fidelitate care devine, în același timp, obiectul atenției întregii comunității.
Această lume închistată, dominată de o atmosferă sufocantă în interior și înconjurată de violență în exterior, e regăsită la eliberarea din închisoare de Danny,  personajul interpretat de Daniel Day-Lewis, după o condamnare de 14 ani. Încarcerat de la 18 ani fiindcă în adolescență acceptase, probabil din imaturitate și teribilism, să participe la activitățile teroriste ale IRA, Danny iese din închisoare dornic să facă doar pugilism și să nu se mai amestece în activitățile foștilor săi tovarăși combatanți. Dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, mai ales când se reîntâlnește cu fosta iubită, Maggie (rol ce-i revine actriței Emily Watson), în prezent soție a unui tovarăș închis cu care are un fiu adolescent și, prin urmare, obiect al monitorizării „îngrijorate” a rudelor și cunoscuților. Mai mult decât atât, Maggie este și fiica unuia dintre conducătorii IRA, liderul politic direct implicat în negocierile cu englezii pentru a obține o soluție non-violentă pentru ieșirea din acest război civil atipic.  Reapropierea dintre cei doi – cu efectele sale violente previzibile, căci nu putea trece neobservată –, încercările lui Danny de a duce o existență normală departe de agresivitatea tipică locului și fără segregările religioase considerate „naturale” în Irlanda de Nord – și, „lovitura de teatru” de la final sunt reperele unui drum extrem de sinuos către eliberarea din închisoarea neconvențională, de data aceasta, a unei comunități dominate de violență.  

Premisele și concluzia trimit către epopeea plauzibilă a unui erou modern care iese învingător la capătul mai multor obstacole. Însă, cum-necum, aceasta nu se încheagă. Poate că de vină este ambiția prea mare a lui Jim Sheridan de a înghesui în mai puțin de două ore o realitate mult prea complexă, dar povestea nu captează atenția – precum cele din In the Name of the Father sau My Left Foot –, personajele sunt schematice – deși par a urma un fir evolutiv –, scenariul are scăpări de logică și povestea de dragoste nu emoționează. Pe scurt filmul dezamăgește, deși începe bine. Primele 10 minute sunt chiar reușite, dar apoi încep să apară fisurile. Narațiunea pur și simplu nu se coagulează și nu-mi dau seama dacă motivul e scenariul deficitar sau montajul făcut la repezeală sau și una, și alta.  Personajele nu sunt lăsate să existe sau să-și motiveze trăirile pe care spectatorul trebuie mai mult să le deducă decât să le „vadă” pur și simplu în jocul actorilor. Idila, de asemenea, șchioapătă și o face nu din cauză că nu ar fi credibil ca un fost deținut să-și păstreze intacte la 32 de ani sentimentele adolescentine pentru prima sa iubire care, la rândul ei, să i le împărtășească. Pur și simplu îndrăgostiților nu li se oferă scenele necesare regăsirii și manifestării iubirii lor. Regizorul trece rapid peste momentul reîntâlnirii, cu o Emily Watson care parcă-i cere socoteală fostului iubit că nu-i vorbește și nu o abordează în condițiile în care soțiile de prizonier erau urmărite și turnate de toată lumea. E adevărat că mult așteptata „chimie” sau simbioză dintre protagoniștii unei idile nu lipsește de tot, dar e mai degrabă călâie. Nici naturalețea legendară a lui Daniel Day-Lewis (cu la fel de legendarul său sex-appeal discret), nici expresivitatea remarcabilă a lui Emily Watson nu reușesc să facă scenele de dragoste verosimile sau emoționante.  De altfel, toți actorii își fac datoria și, dacă personajele lor prind viață pe ecran, e mai ales grație lor. Brian Cox – interpretul tatălui lui Maggie – merită o menționare specială pentru vitalitatea cu care-și joacă rolul. 

Dintre slăbiciunile scenariului nu mai amintesc decât una, cea mai flagrantă în opinia mea. Fiul lui Maggie, care incendiază sala de sport interconfesională ca represalii contra lui Danny despre care știa că-i curtează mama, ajunge mult prea rapid și fără vreo justificare aparentă să susțină adulterul dintre ei, uitând ca prin minune de propriul tată din închisoare. Care, apropo, nu ne este deloc prezentat și pe care toată lumea pare să-l ignore, nu se știe de ce. 

Finalul este o victorie a la Pirus, așa cum a intenționat, probabil moralizator, Jim Sheridan. În ciuda faptului că, aparent, cei trei (Danny, Maggie și fiul ei) sunt extrași din lumea agresivă a Belfastului, ei reușesc acest lucru tocmai prin recurgerea clasică la agresiune. Eșecul este dublu: atât cel al negocierilor bilaterale menite să oprească violența (căci pentru stoparea crimelor se înfăptuiește o nouă crimă), cât și al lui Danny personal care, sătul de violență, totuși își câștigă fericirea cauzând – fără să vrea –  noi acte de violență. Este încheierea potrivită pentru un film care pleacă de la premisele generoase ale unei epopei, dar care nu posedă mijloacele necesare punerii ei în scenă la dimensiunile dorite. 

Regie: Jim Sheridan

Scenariu: Jim Sheridan, Terry George

Actori: Daniel Day-Lewis, Emily Watson, Brian Cox