Un film horror excelent, un joc nebunesc de-a șoarecele și pisica din care lipsesc bălțile de sânge și secvențele greu de văzut.
Un film australian cu buget mic și de nota mare, un horror mai altfel, care reușește nu doar să smulgă țipetele spectatorilor din sala de cinematograf ci să creeze o poveste subtilă și sensibilă care poate să constituie un prilej pentru meditație.
Pe de o parte, filmul explorează excelent relația mama-fiu, amândoi protagoniștii purtând stigmatul unei vieți lipsite de prezența soțului-tată care a avut parte de o moarte violentă. Amelia (surprinzătoarea Essie Davis) a rămas văduvă în ziua în care a devenit mama iar băiețelului ei, Samuel, (Noah Wiseman) de numai 6 ani, îi neagă în fiecare an celebrarea zilei de naștere întrucât ziua respectivă îi oferă mamei doar o comemorare sumbră.
Pe de cealaltă parte, peliculă surprinde nuanțat degradarea psihică și fizică a mamei. Aceasta poartă permanent povara și durerea pierderii soțului ei și pare să cântărească zilnic dacă în ziua fatidică a pierdut un soț sau a născut un copil. Amelia lucrează într-un sanatoriu de unde nu lipsesc bolnavi cu probleme psihice. Toată viața ei este o luptă în încercarea de a-l educa pe Samuel care pare a fi devenit un copil cu multe probleme comportamentale: este violent, sadic și cu porniri psihotice legate de dușmani imaginari.
Amelia ajunge treptat să nu mai distingă între realitate și fantezie, între adevăr și fals, între lucid și ascuns. Samuel pare și el din ce în ce mai adâncit în plăsmuirile minții lui. Mai mult, filmul se încâlcește, imaginile distorsionează și sunetele încep să falseze, la fel ca Amelia însăși.
Spectatorul este atras aproape pe nesimțite într-un joc nebunesc de-a șorecele și pisica și îi este greu să distingă ce anume este aievea, ce este demonic, supranatural, vis sau doar elucubrații ale unei minți bolnave? Până la urmă, mintea cui este bolnavă?
Ceea ce eu apreciez cel mai tare la un film horror este lipsa bălților de sânge, a secvențelor hard, greu de văzut, câteodată scabroase. Nu scârțâitul ușii trebuie să inducă spectatorului starea specifică filmului horror și nici apariția unui monstru sinistru CGI. Pe de altă parte, este drept că nu prea poate exista genul horror dacă nu avem măcar câteva din clasicele ingrediente: casa veche, podeaua care scârțiie, creatura demonică însăși. Și aici avem toate acestea, dar sunt cumva discrete. În cazul lui The Babadook, regizorul reușește să inducă o stare de tensiune veritabilă care nu îți dă pace nici măcar după finalul filmului insa Babadook-ul însuși e puțin vizibil, îl intuiești și îl compui dar niciodată nu i se deslușesc trăsăturile explicite. Babadook-ul se relevă spectatorului mai mult sub forma desenelor dintr-o cărțulie misterioasă. Tensiunea este generată tocmai de confuzia spectatorului care ajunge el însuși să nu mai distingă între real și imaginar.
Jennifer Kent a scris și regizat The Babadook, primul său lung metraj, în mod strălucit având ca sursă de inspirație propriul său scurt-metraj Monster, realizat în 2005. De altfel, Kent a declarat că Babadook-ul a fost desenat având ca sursă de inspiratie cadrele fixe care se mai pastreaza din filmul pierdut London After Midnight (1927) cu Lon Chaney.
Nu am fost surprins să citesc că aproape 10.000 de cărți manual desenate cu Babadook-ul, aidoma celei din film, au fost create și vândute fanilor. La urma urmei, cartea, deși cam neadecvată pentru copiii mici, pare foarte cool. La fel și Babadook-ul însuși.
Regie: Jennifer Kent
Scenariu: Jennifer Kent
Actori: Essie Davis, Noah Wiseman, Daniel Henshall
Unde poate fi vizionat The Babadook:
