Un film aparent simplu, dar cu multe sensuri ascunse şi simbolistică ce trimite la esenţe.
Marea. O plajă. Vuietul apelor, un bărbat alergând, copiii jucându-se.
În prima parte, acest film, cu doar două personaje principale, un bărbat şi o femeie, nu este unul foarte complicat.
Dar aduce în faţa spectatorului natura, romantismul, poezia unor vremuri trecute – şi asta înseamnă foarte mult.
În cuvinte simple, pe înţelesul copiilor, bărbatul evocă Facerea lumii, pe care o vede ca pe un miracol, şi de asemenea lasă să se înţeleagă că şi acea plajă, aparent pustie, pe care se aflau ascunde în ea misterul vieţii şi al creaţiei.
Un film sensibil, un abecedar al imaginilor şi emoţiilor pe care l-aş asemăna, în prima sa parte, cu acea ramură a artelor plastice numită pictură naivă.
Regizorul ştie totuşi cum să capteze atenţia privitorului, face apel la dorinţa sa de a evada într-o lume romantică, plăcută, în care sunetele naturii şi inocenţa par a ocupa primul plan.
Femeia (o puteţi revedea pe Marina Voica, foarte tânără), cochetă, îl ia pe bărbat într-o plimbare pe nisip, un drum al sentimentului şi al căutării fiorului lăuntric.
Cei doi, prin jocul lor, evocă misterul vieţii, al contopirii, al fuziunii dintre spirit şi materie.
Nu mi s-a părut foarte inspirată opţiunea pentru dialoguri copilăreşti care aveau loc între cei doi adulţi, existau şi alte mijloace de a reda puritatea, candoarea, dar cel interesat în a descifra filmul va trece, poate, peste acest aspect.
În partea a doua, însă, sensurile vizate de regizor ating multe niveluri în plus, iar scenariul filmului se complică.
Marea devine agitată, natura se dezlănţuie, arătând că acolo unde există viaţă, există şi conflict, şi suferinţă.
Într-unul dintre cadrele următoare, copiii distrug construcţiile din nisip realizate cu atâta migală, ceea ce ar putea însemna că civilizaţia tinde să distrugă natura, omul se ridică împotriva elementelor primordiale.
Dând timpul înapoi, castelele distruse se refac – inedit modul prin care regizorul Mircea Săucan alege să ilustreze ideea reversibilităţii.
În dialogurile deseori puerile femeia introduce la un moment dat tema nemuririi, ceea ce mi s-a părut foarte interesant, poate fi interpretată ca o aluzie la Eva care îi sugerează lui Adam să muşte din fructul oprit.
De ce spun asta – nemurirea este practic acel atribut al zeilor pe care pământenii nu îl au, iar a dori să fii nemuritor poate fi foarte frumos, dar poate fi privit şi ca un păcat.
Găsim multă simbolistică într-un film simplu, ceea ce este un câştig real.
De altfel, cei doi, alături de pescari, scot din mare mai multe statui – nu reprezentarea în sine contează, ci simbolul totemic.
Omul aflat între elementele primordiale are nevoie de un zeu căruia să i se închine sau cu care să se confrunte – femeia îşi clamează un fel de superioritate asupra statuilor-simbol.
Apoi şi bărbatul se urcă pe un soclu gol, simbol evident al dorinţei de a se substitui zeităţii.
Cucerirea cosmosului, evocată ulterior, trimite de asemenea la dorinţa omului de a invada spaţii necunoscute, de a controla universul.
Elementele noi nu sunt alese deloc întâmplător, dansul după bătaia tobelor trimiţând la ritmul primitiv, tribal.
Aproape tot filmul este o (re)povestire cu iz poetic, experimental, a istoriei umanităţii, a omului aflat în confruntare cu natura şi cu zeii, dar şi cu tainele propriei existenţe.
Spre sfârşit, femeia se lasă purtată de un carusel şi, în timp ce se roteşte ameţitor, vorbeşte despre destin şi fericire.
Cei doi se despart, fiindcă bărbatul era soldat şi trebuia să îşi îndeplinească misiunea, dar un copil (gol, adică aşa cum a venit pe lume) ia ramura înflorită (a păcii) şi aleargă cu ea către zare. Superb final!
Filmată în alb-negru (a fost realizată în 1962), pelicula lui Mircea Săucan (pe un scenariu de Vaţlav Stukas şi Mircea Săucan) este o parabolă despre sensurile existenţei umane şi despre aspiraţii contrapuse unui destin ce nu este văzut totuşi ca imuabil.
Regie: Mircea Saucan
Scenariu: Mircea Saucan, Vatlav Stukas
Actori: Eugen Popita, Marina Voica
