O superproducție de tip survival care combină realismul cu fantasticul violent fără să alunece nici spre cruzime paroxistică, nici spre sentimentalism exagerat.
Disponibil din toamna anului 2021, serialul sud-coreean Squid Game (rom. Jocul calamarului) a obținut rapid un număr impresionant de recorduri. Cel mai urmărit program produs de Netflix a devenit în prima lună de la lansare filmul preferat în 94 de țări, privit în peste 142 de milioane de cămine de-a lungul a 1,65 de miliarde de ore de vizionare. De asemenea, lista distincțiilor obținute e marcată de mai multe premiere: primul serial realizat într-o limbă diferită de engleză câștigător al premiilor Emmy, primul Golden Globe decernat unui actor coreean pentru rol secundar (Oh Yeong-su) și primul premiu SAG (Screen Actors Guild) acordat unui actor asiatic pentru rol principal (Lee Jung-jae). Iar acestea sunt doar o parte din numeroasele recompense câștigate de regizorul, actorii și echipa amintitei producții.
Toate sunt impresionante într-adevăr, motiv pentru care – în mod aparent paradoxal – am încercat să mă abțin cât am putut de mult de la vizionarea serialului. Mă feresc instinctiv de orice lucru mult lăudat – film, carte, spectacol, operă de artă – nu fiindcă n-aș avea încredere în gustul majorității, ci fiindcă aștept să se reducă vacarmul discuțiilor pentru a-mi face propria părere. Nefiind o admiratoare a superproducțiilor și a filmelor despre supraviețuire, aș fi amânat mult și bine Jocul calamarului, dacă n-aș fi descoperit întâmplător – căutând pe internet altceva – că serialul a mai înregistrat un record, din punctul meu de vedere: creatorul său, la 50 de ani, pare să fi devenit peste noapte la fel de celebru în toată lumea ca actorii din rolurile principale și secundare. Hwang Dong-hyuk (regizorul, scenaristul și producătorul executiv al Jocului calamarului) apare nu doar în clipurile de tip making of care evidențiază munca din spatele camerei de luat de vederi, ci și în interviuri acordate unor publicații de anvergură mondială cum ar fi The Guardian sau Variety, e invitat la mese rotunde alături de alți creatori de televiziune din lume și e promovat masiv de Netflix – pe bună dreptate având în vedere profitul uriaș pe care i l-a adus platformei de streaming –, inclusiv printr-o convorbire cu o altă vedetă recentă a cinematografiei sud-coreene, Bong Joon-Ho, regizorul lui Parasite. Exact acest dialog între doi regizori extrem de concentrați pe meșteșugul lor mi-a atras atenția către Hwang Dong-hyuk și creația lui prezentată ca un fel de „literatură de sertar”: prin 2008-2009, în perioada declanșării crizei economice mondiale, când însuși autorul suferea de o lipsă acută de bani (precum personajele sale din film), prinde contur scenariul serialului refuzat ulterior, timp de aproape un deceniu, de toți producătorii abordați. Deprimat, șomer, încă locuind cu mama la 39 de ani, Hwang Dong-hyuk și-a așternut atunci disperarea pe hârtie. Rezultatul a fost crearea unei distopii în care au ajuns să se regăsească milioane de spectatori de pe mapamond, deși punctul său de plecare a fost o situație tipică pentru Coreea de Sud: numărul mare de familii înglodate în datorii și, prin urmare, atinse de sărăcie. Lăsând la o parte această istorioară devenită deja laitmotiv de marketing, pe care Hwang Dong-hyuk nu uită s-o repete aproape la fiecare apariție publică, el a reușit, totuși, cu mult înaintea succesului repurtat de Jocul calamarului să devină un regizor cunoscut și respectat în Coreea de Sud. În 2011, odată depășită criza personală a anilor 2008-2009, pelicula sa Silenced, ecranizarea unui roman inspirat din cazul real al molestării sexuale îndurate de elevii unei școli pentru copii cu deficiențe de auz chiar din partea directorului și a profesorilor, a dus la revizuirea legislației cu privire la prescrierea acestui tip de fapte penale. Iar în 2017, filmul istoric The Fortress, deși nu a atins succesul de public la care spera realizatorul său, a câștigat cele mai importante premii acordate de asociația criticilor de film de țara sa natală. Prin urmare, Hwang Dong-hyuk – ca și Bong Joon-ho de altfel – nu era nici pe departe un novice urmărit de ghinion înainte de faima mondială la care a ajuns prin Jocul calamarului. Așa cum se vede și din dialogul dintre cei doi, el e un regizor experimentat, care își stăpînește bine meseria, fiind extrem de atent la detalii și urmărind cu multă inteligență tot procesul de realizarea a filmului – de la evoluția psihologică a personajelor, la conceperea scenografiei, la alegerea potrivită a temei muzicale până la montaj și casting, totul este ținut strâns sub control.
Iar rezultatul din acest punct de vedere nu dezamăgește: Jocul calamarului este o reușită a genului său cinematografic, o superproducție de tip survival care combină realismul cu distopia și fantasticul violent fără să alunece nici spre cruzime paroxistică, nici spre sentimentalism exagerat sau gratuit. Situația dramatică care le face pe personaje să participe la o serie de șase jocuri de copii la capătul cărora îi așteaptă moartea sau premiul de 35 de milioane de dolari este, evident, emoționantă. Dar empatia cu și simpatia față de ele se atenuează pe măsură ce spectatorul descoperă, în același timp cu eroii și eroinele de pe ecran, că propria lor supraviețuire este plătită cu viața celorlalți participanți la joc. De la o etapă la alta sau de la un joc la altul, în drumul către marele premiu, jucătorii își pierd rând pe rând viața și, aproape de fiecare dată, acest lucru se întâmplă prin complicitatea celorlalți participanți. Homo homini lupus, deci până aici nimic original. De fapt, poate așa se și explică succesul scenariului închipuit de Hwang Dong-hyuk. Simplu de urmărit, intriga face apel și la instinctele și temerile umane cele mai adânc înrădăcinate în subconștient: bănuiala că la ananghie sau pentru a supraviețui animalul din om iese la suprafață și mitul că nimeni nu are control asupra existenței sale – de fapt o jucărie în mâinile unor ființe superioare care se distrează pe seama noastră.
Noutatea filmului sud-coreean constă în asamblarea tuturor acestor angoase în povestea credibilă a eșecului socio-economic – atât de apăsător în ziua de azi –, filmată într-o scenografie cu adevărat originală, precum și utilizarea jocurilor copilăriei, adică mimarea cinică a inocenței și a curățeniei în lumea crudă a adulților. Importanța acordată evoluției psihologice a personajelor, interpretarea nuanțată și intensă a actorilor, accentul pus pe omenia întruchipată de eroul principal – clasicul bețiv și cartofor ratat, dar cu inima de aur interpretat magistral de Lee Jung-jae – contribuie la valoarea reală a Jocului calamarului. Chiar dacă nu guști îndeobște acest gen cinematografic, odată acceptată sau tolerată convenția, povestea te prinde.
Ce nu prinde, însă, este, de fapt, un aspect exterior producției. Și aici mă întorc de unde am plecat: de la promovarea masivă, a posteriori, a Jocului calamarului și a realizatorului său. Căci pe lângă anecdota genezei scenariului, Hwang Dong-hyuk tot repetă că esența serialului constă într-o metaforă a capitalismului de azi, adică a condițiilor socio-economice nedrepte și inegale care-i fac pe oameni să se „omoare” între ei, evident în sens figurativ în viața reală, nu la propriu ca în film. Din punctul meu de vedere, pelicula în sine infirmă interpretarea realizatorului ei, mesajul fiind, de fapt, altul. De ce n-ar fi mai degrabă universul paralel din Jocul calamarului o metaforă a oricărui regim dictatorial sau autoritar? Un sud-coreean ar avea – slavă Domnului! – de unde să se inspire pentru acest tip de ficționalizare: în primul rând, chiar din istoria propriului stat dominat de la înființare de regimuri politice de extremă dreaptă până la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, când a început democratizarea reală și capitalismul de tip liberal în Coreea de Sud; iar în al doilea rând, evident, din tragica experiență comunistă prin care încă trece „sora retezată” (ca să-l parafrazez pe Virgil Ierunca) de la nord. De altfel, principalul personaj feminin este o transfugă din „paradisul” lui Kim Jung-un. Structura jocurilor din film, cu aparenta egalizare a condițiilor de participare și libertate de mișcare sau prezența VIP-urilor care controlează jocul, copiate parcă după nomenclatura de partid și de stat atât de binecunoscută și nouă, în România, trimit cu gândul la totalitarism. Dacă Jocul calamarului este o distopie (adică opusul utopiei), atunci comparația cu regimul comunist pare a fi interpretarea justă. Întocmai cum comunismul se prezenta ca o alternativă la realitatea dură a sărăciei și nedreptății, oferind omului utopia egalității, tot așa și concursul de jocuri oferit personajelor din film propune aceeași utopie ce se dovedește, însă, o distopie unde violența din situația anterioară este amplificată.
Mai mult decât atât: scena din finalul serialului când persoana fără adăpost e salvată de la îngheț în ultima clipa de un trecător oarecare dovedește, de fapt, că în lumea imperfectă și dură a realității, clar capitaliste, din afara jocului omenia este liberă să se manifeste, chiar dacă o face rareori. În ultima clipă, Hwang Dong-hyuk ne arată că putem depăși absurdul și cruzimea din lumea reală prin apelul la omenia și bunătatea obișnuite. Iar asta nu se întâmplă în universul paralel al jocurilor, unde ești nevoit să faci rău ca să supraviețuiești. Acolo, dacă totuși alegi să fii cumsecade cu cineva, gestul tău nu e decât un pas spre altă etapă unde, în mod necesar, vei ajunge să-l ucizi pe cel pe care l-ai ajutat anterior. Bunătatea nu se poate manifesta decât în lumea liberă din afara jocului unde, în mod poate surprinzător, lupta pentru mijloacele de trai îți permite, totuși, să nu-ți pierzi umanitatea, dacă nu vrei. În schimb, în universul jocurilor personajul principal câștigă marele premiu nu neapărat pentru că-și păstrează omenia – cum ar părea la prima vedere –, ci pentru că e ajutat de un concurs de împrejurări în care oponentul său principal alege să fie violent atât cu alții, cât și, în final, cu sine însuși.
Concluzia mea atât despre intriga serialului, cât și despre cea exterioară lui, dar îngemănată (a regizorului care transpune artistic neajunsurile capitalismului apelând la simbolistica dictaturii), este că Hwang Dong-hyuk, cum-necum, și-a învățat lecția: a depășit perioada nefastă când și-a conceput scenariul, a ieșit câștigător din competiția capitalistă fără să dea cuiva în cap și acum pregătește sezonul doi din Jocul calamarului.
Creat de: Hwang Dong-hyuk
Actori: Lee Jung-jae, Park Hae-soo, Oh Yeong-su, Hoyeon
Unde poate fi vizionat Squid Game:
