Sous le Soleil de Satan (Maurice Pialat, 1987)

Un film sofisticat, cu o morală mereu actuală, despre eterna luptă dintre bine şi rău, cu multe înţelesuri ascunse şi cu un Gérard Depardieu în stare de graţie.

recenzie de film Sous le Soleil de Satan, Maurice Pialat

Tematic, cel mai ”tare” film (probabil, peste “Fragii sălbatici” ai lui Bergman şi peste “Avocatul diavolului”, de Taylor Hackford) mi se pare “Sub soarele lui Satan” (O: Soul le soleil de Satan), de Maurice Pialat.
Cred asta deoarece eroul nu porneşte la drum obsedat de o enigmă de ordin ştiinţific, nici pentru a-şi satisface un orgoliu incontrolabil, nedetectat la timp, ci fiindcă preotul din istorisire reprezintă un model de conduită teologică, fiind iniţial un slujitor al Domnului din puternică şi dăruită convingere, neavând (cel puţin aparent) nicio tară.
Cum de a reuşit un asemenea personaj să fie deraiat de potrivnic în asemenea grad încât la finalul ”călătoriei” să se trezească, uluit, pe teren minat şi pe contrasens cu sine însuşi şi cu sensurile iniţiale? (Ne-am putea gândi totuşi că scena autoflagelării, din debut, are un dublu sens: al pedepsirii, dar şi al unei tare latente, abia mascate).
Regizorul Maurice Pialat ne-a demonstrat că deturnarea unui asemenea om devotat crezului, divinităţii şi, mai ales, atent la fiecare bifurcare a drumului, ca să nu greşească ceva poate avea totuşi loc, acesta căzând în greşeala fatală, optând sub o influenţă străină.
Pelicula probează derapajul din aproape în aproape şi ne aduce în prim-plan, explicit, şi calea de atac a perfidiei marca Mephisto.
Antrenat în acţiune şi absorbit de concept, nu mai realizezi că “cineva” îţi ia firul Ariadnei din mâini, ignori orice pericol şi te concentrezi să nu păşeşti pe vreo mină… N-ai cum să fii învinuit de lejeritate condamnabilă (fiind mereu preocupat de reuşită, dedicat proiectului în cauză) şi pe drept te întrebi: nu se induce ideea eşecului inevitabil?
Nicidecum… Doar că scenaristul, subtil, solicită cineastului câteva noţiuni de cultură generală pe care, bazându-ne, putem decela ceva ce era conturat în ceaţă. Şi anume: cum stăm, fiecare, om şi diavol, în raport cu Dumnezeu şi în ce fel valorifică îngerii întunericului aceste relaţii biunivoce.
Orice teolog creştin, inclusiv preotul Donissan (rol fabulos făcut de Dépardieu) cunoaşte că Satan nu are acces la transcendent. Cumva, acesta doar levitează între terestru şi zona celestă, având un ascendent relativ asupra pământenilor, putând vizualiza ce fiinţei umane nu-i este accesibil.
Omul, în anumite condiţii, are acces la teritoriul transcendent al divinităţii. Lucifer cunoaşte această cale şi va încerca să valorifice poarta transcendentală a persoanei, insinuându-se ocult şi eludând mecanismul de imunitate spirituală.
Eroarea preotului nu se încadrează în schema clasică a acestei insinuări, întrucât el nu ignoră dogma – dimpotrivă, se străduie să o aplice necondiţionat, permanent. Greşeala sa fatală a constat în încrederea totală în propria capacitate duhovnicească de punere în operă a unui proiect teologic înalt, care avea ca miză exact atestarea autorităţii lui Dumnezeu. A fracturat culoarul propriu cu divinitatea, eliminând influenţa providenţială exact când avea mai mare nevoie de acest suport.

Meritul colosal al filmului e că interpune o secvenţă decisivă pe alternativa pro-contra, respectiv întâlnirea cu Mouchette (interpretată inspirat de Sandrine Bonnaire). (Am ascultat păreri diferite, diametral opuse cu privire la sensul acelui episod).
Preotul vrea să intre în sufletul femeii ce-şi ucisese amantul spre a o salva, presupunând că acel creştinism ce se afla în el îi va atenua păcatul şi, însoţindu-l, va ajunge pe tărâmul mântuirii. Doar că nu-şi dădea seama că sufletul său, cotropit, nu era în măsură să se salveze nici pe sine şi nici să ducă până la capăt misiunea asumată.
Încercatul preot se trezeşte, brusc, la kilometri distanţă de arealul pe care miza şi nu îşi explică – pe moment – eşecul. Se întreabă, poate naiv: ”Ce mi-ai făcut, Doamne?”.

Deşi realizat în 1987, filmul lui Pialat este actual şi astăzi. Sumedenie de oameni (buni, răi, aşa şi aşa etc.) cad în capcana eroului imaginat de regizorul francez, dar puţini sunt cei ce îşi însuşesc morala povestirii. Dimpotrivă, se simt în largul lor, mai mulţumiţi, poate mai fericiţi pe locul, impropriu, în care au aterizat ”din întâmplare”. Siguranţa de sine şi autosuficienţa pot fi duşmani mai perfizi decât se desluşeşte la prima vedere.

Desigur, Pialat face un film de artă, complicat, poate ultrasofisticat uneori. Replicile sunt la un nivel neîntâlnit prea des în cinematografie (poate mai degrabă în teatru). Trebuie să te concentrezi pentru a fi sigur că ai prins sensul – şi e loc de interpretări diferite. Dar, deşi nu e un film obişnuit, face parte din categoria acelor capodopere menite să transpună spectatorul într-o stare de graţie şi să îi transmită un mesaj unic (amintind prin rafinament, nu şi prin subiect, de L’année dernière à Marienbad, de Alain Resnais).
Pelicula a fost distinsă cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din 1987.

Regie: Maurice Pialat

Scenariu: Sylvie Pialat, Maurice Pialat, Georges Bernanos (roman)

Actori: Gérard Depardieu, Sandrine Bonnaire, Maurice Pialat