Incursiune sensibilă în viaţa unei comunităţi mici, sărace, dar şi dramă sentimentală şi film cu mesaj social-politic, Sonbahar are un final răvăşitor.
Viaţa unui deţinut (Yusuf, bine interpretat de Onur Saylak) se schimbă radical după ce este eliberat – remarcabile cadrele de început, cu ieşirea din tunel a autobuzului în care se afla acesta, urmată de prezentarea cadrelor pitoreşti ale localităţii aflate în preajma mării, pe fundalul sonor al unor melodii tradiţionale de efect. Acestea echivalează, cinematografic vorbind, cu o renaştere.
Cadrele naturale sunt superbe, iar muzica este inspirat aleasă. Regizorul Özcan Alper creează un cinema aproape minimalist, dar care spune multe. Personajele sunt veridice, decupate din realitate.
Nu aflăm de la început care a fost motivul pentru care Yusuf a stat 10 ani la închisoare, ceea ce îngreunează conturarea unui portret clar al personajului: eroul lui Özcan Alper pare un tip liniştit, calm, care îşi iubeşte mama şi are grijă de cei mici. Atunci, cât de gravă a fost greşeala sa şi în ce a constat ea? se va întreba, cu siguranţă, spectatorul.
Aflăm însă ulterior, dintr-o scrisoare pe care Yusuf o reciteşte, că a fost un caz de natură politică, ceea ce cadrează cu portretul pe care regizorul i-l face mai mult decât orice altă infracţiune. Mai târziu, se va reveni, în treacăt, asupra acestui subiect.
Yusuf are dialoguri scurte cu localnicii. Este laconic nu neapărat pentru că s-a reîntors de departe (acesta ar fi fost, dimpotrivă, cred, un motiv pentru a-l face mai comunicativ), dar mai ales pentru că pare a nu avea încredere în judecăţile emise de concitadini despre orice: turism, viaţă, politică, moravuri. Pare a avea acel bun-simţ care îl îndepărtează de exprimările prea tranşante, categorice.
Are o relaţie plină de înţelegere cu mama sa, care vrea să se asigure de binele fiului după traumele suferte.
Destinul îi scoate în cale o fată, Eka (Megi Koboladze), pe care o cunoaşte într-o librărie, doar pentru a o reîntâlni ulterior într-un local cu femei de moravuri uşoare.
Amândoi erau cumva marginalizaţi social: el, din cauza convingerilor politice, ea, din pricina ”meseriei” pe care o practica. Aceasta îi apropie, dar rămân, încă, multe necunoscute între ei. Totul e ca un fel de joc. Cei doi vor deveni iubiţi, dar mult timp după prima întâlnire.
Strigătul de neputinţă pe care îl va scoate Yusuf spre final, în mijlocul naturii, are valoare de simbol: suntem, deseori, prea mici şi prea slabi în faţa greutăţilor vieţii şi a suferinţei, dar trebuie să luptăm până la capăt (idee întărită puţin mai târziu de câteva citate din „Unchiul Vanea”, piesă pe care eroul o urmărea la tv).
Finalul creşte în dramatism şi în subtilitate a sensurilor, făcând trimitere la ciclul nesfârşit al vieţii şi al morţii, la destine frânte, la aspiraţii omeneşti uneori imposibil de atins. Acest sfârşit apoteotic, dublat de muzica excelentă şi de redarea forţei irezistibile a naturii fac din Sonbahar un film care îşi depăşeşte condiţia de peliculă de valoare medie, cum poate părea la un moment dat, motiv pentru care cred că ar trebui vizionat de cât mai mulţi cinefili.
Deşi construit cu mijloace simple, Sonbahar are multe calităţi: este o incursiune sensibilă în viaţa unei comunităţi mici, sărace, ridică probleme în ce priveşte conştiinţa/moralitatea personajelor, deşi nu este un film psihologic, are un mesaj social-politic, fără însă a fi nici film politic, este realizat cu talent regizoral (scenele sunt bine dozate, fără un accent exagerat pe niciuna dintre componente). Poate, doar, un pic previzibil la un moment dat şi cu conflicte nu foarte puternice între personaje, dar în ansamblu o frescă a micii comunităţi turceşti extrem de bine realizată.
Regie: Özcan Alper
Scenariu: Özcan Alper
Actori: Onur Saylak, Megi Kobaladze, Serkan Keskin
Unde poate fi vizionat Sonbahar:
