Și atunci… ce e libertatea? (Andrei Zincă, 2020)

Pelicula aduce sau readuce în atenție momentele întunecate de istorie românească, înfățișează cu sensibilitate, cu emoție și cu respect o istorie imposibil de povestit.

recenzie de film Și atunci... ce e libertatea?, Andrei Zinca

Andrei Zincă face filme rar și bine. Păcat că rar. Pentru că după excelentul Puzzle (2013) au trecut șapte ani până când am beneficiat de o nouă peliculă cu semnătura lui. O peliculă de care cred că era nevoie. Pentru că Și atunci… ce e libertatea? este un film inspirat vag din scrierea Anei Blandiana „Proiecte de trecut”. Și, mai ales, pentru că este un film determinat de istoria recentă extrem de dură a României, adeseori subestimată în ceea ce privește tragismul ei. O istorie care a generat, pentru cei care au trăit perioada comunistă și nu numai, o serie de tragedii care astăzi pot întrece imaginația celui mai talentat scenarist de film dramatic.
Chiar dacă Șerban Marinescu a făcut tulburătorul Cel mai iubit dintre pământeni în 1993, chiar după apariția mai recentelor Între chin și amin al lui Toma Enache și Cardinalul lui Nicolae Mărgineanu, ambele din 2019, în continuare subiectul ororilor comuniste petrecute în România noastră a rămas foarte puțin explorat de cineaștii români și străin complet tinerei generații. Pe cale de consecință, abordarea unui asemenea subiect pentru explorarea cinematografică a epocii și atrocităților ei este mai mult decât oportună. Este importantă. De asemenea, este benefică în plan strict artistic prin valențele de realism dur pe care un regizor talentat le poate imprima unei pelicule. 
Temutele deportări sovietice în Siberia au avut un echivalent și în România: pe fondul conflictului diplomatic dintre Stalin și Tito de la începutul anilor 50, partidul comunist, obedient politicii sovietice, a dispus deportarea, adică relocarea cu forța, a populației de la granița României cu Iugoslavia. Mai bine de 40.000 de locuitori din Banat, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost forțați sub amenințarea armelor să își abandoneze proprietățile, case și pământuri, au fost urcați în vagoane de tren marfar și “transferați” în celălalt capăt al țării, într-un Bărăgan pustiu și lipsit de resurse. După debarcarea oamenilor în plin câmp, departe de orice așezare locuită, cei “relocați” au fost siliți să își construiască câte o casă, cu forțe și unelte proprii, și au fost lăsați să supraviețuiască dacă și cum au reușit. Motivația acestei dislocări de populație a fost pe cât de puerilă, pe atât de absurdă: se urmărea “igienizarea” Banatului prin îndepărtarea persoanelor considerate de partid ca fiind dușmani ai poporului. În realitate, mutarea oamenilor inocenți a vizat o epurare a fermierilor, mari proprietari de pământuri, a industriașilor, precum și îndepărtarea din zonă a etnicilor germani, sârbi, aromâni și alții. Ca în orice formă de dictatură, regimul comunist nu a ținut cont dacă printre cei vizați de dispoziția criminală aveau să fie femei gravide, copii, bătrâni sau bolnavi.

Zincă extrage un eșantion din masa populației deportate și fixează lentila microscopului cinematografic asupra acestuia pentru o devoalare concretă a trăirilor la nivel de individ și de familie. Fără pretenția de a-și simboliza personajele sau de a surprinde mai mult decât o fracție din ansamblul general al istoriei și al ororilor vremurilor, Zincă își propune o reconstrucție atentă și dureros de concretă atât pentru suferința individuală cât și pentru relațiile interpersonale ale celor condamnați să fie prizonieri împreună. De data aceasta, închisoarea nu are ziduri, dar este chiar mai ticăloasă: sub cerul liber, cu mâinile goale, deportații sunt nevoiți să încropească bordeiele care să îi apere de frig și de vânt, să vâneze iepuri pentru a se hrăni, să cultive pământul, să găsească apă. Toate acestea sunt plastic redate pe ecran, cu o simplitate și permanentă luciditate care conferă un aer de profundă autenticitate peliculei. 

Protagonistul-narator (Radu Iacoban), profesor la o școală din Herculane, visează împreună cu soția (Iulia Lumânare) să obțină permisiunea autorităților pentru a ieși din țară. Își doresc să viziteze Parisul. Doar că visul lor nu se va împlini niciodată. Aflați la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, la nunta unui coleg, cei doi soți sunt arestați de către autorități alături de toți nuntașii prezenți. Sunt înghesuiți în trenuri, claie peste grămadă, împreună cu ceea ce fiecare a reușit să strângă într-o valiză sau două. Tot restul rămâne în urmă, iar cei care protestează sunt împușcați pe loc. Trenul îi duce spre Bărăgan, pe un drum care pare să nu aibă întoarcere. Odată ajunși pe câmpurile pustii și fără de sfârșit, cei doi soți împreună cu alți șapte oameni sunt abandonați într-un loc marcat și lăsați în voia sorții. Nu înainte să li se comunice că vor fi împușcați dacă părăsesc locul indicat. 

Dincolo de subiect și de abordarea impresionantă a acestuia, punctele forte ale filmului sunt interpretarea echipei de actori aleși cu iscusință și distribuiți eficace în roluri, în special a celor din linia secundă a narațiunii. Excelenți sunt Cuzin Toma, poștașul, Nicodim Ungureanu, preotul, Olimpia Melinte sau Tünde Skovrán. 
Am apreciat în mod deosebit adnotările deloc subtile, inserate în film într-un evident scop didactic. Chiar dacă ele ar putea îndepărta spectatorul de actul strict artistic și l-ar așeza cumva într-o lecție de istorie, contextul este important a fi înțeles, cu atât mai mult cu cât majoritatea publicului nu a beneficiat de informație reală și completă asupra anumitor evenimente ținute sub o tăcere forțată zeci de ani.

Tragedii ca acelea determinate de deportările în Bărăgan sunt imposibil de redat fidel în plan artistic, în scris sau pe marele ecran, deopotrivă. Amploarea reală generată de tragediile istoriei nu au cunoscut-o decât cei care au traversat acele momente. Unii au supraviețuit și au apucat să povestească. Însă poveștile sunt doar povești. Din acest motiv, un film care abordează un asemenea subiect nu poate face mai mult decât face pelicula lui Zincă: să aducă sau să readucă în atenție momentele întunecate de istorie românească, să înfățișeze cu sensibilitate, să redea cu emoție și cu respect o istorie imposibil de povestit și, sper, irepetabilă.

Regie: Andrei Zincã

Scenariu: Andrei Zincã, Ana Blandiana

Actori: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Toma Cuzin, Olimpia Melinte, Nicodim Ungureanu