Roma (Alfonso Cuarón, 2018)

Un film care ne arată obiectiv viața însăși și ne învață că ea este neînduplecată, obtuză și grea.

Despre Roma se poate scrie foarte mult. Pentru că este un film care merită analizat din toate perspectivele, prin prisma scenariului, a regiei, a imaginii, a rolurilor principale. Luat ca un tot unitar, Roma este un produs bine închegat, care introduce spectatorul într-o lume foarte atent individualizată și nuanțată și îl face să trăiască pentru o vreme alături de personajele poveștii.

 Sunt atât de multe lucruri de spus despre Roma, încât aș începe chiar de la titlul filmului: Colonia Roma este numele cartierului din Mexico City în care trăiesc personajele filmului. Cartierul este real, numele este real, la fel ca mai toate cele prezentate în scenariu.
Roma se poate vedea datorită serviciul de streaming Netflix, cel care a cumpărat drepturile de distribuție, inclusiv în cinematografe. Nerespectând rețeta clasică de la Hollywood, pe deasupra fiind realizat în limba spaniolă, filmul a beneficiat în mod concret de o mai mare expunere la public prin alegerea făcută în sensul distribuirii de către Netflix.
După ce a câștigat Leul de Aur la Veneția și Globul de Aur pentru regie și film în limba străină, Roma deschide drumuri și în ceea ce privește Academia americană de film: este pentru prima când o peliculă distribuită exclusiv de un serviciu de streaming a primit nominalizări la categoria cel mai bun film și cea mai bună regie. De altfel, de anul acesta, Roma împarte cu Crouching Tiger, Hidden Dragon (2000) un record pentru cele mai multe nominalizări la Oscar pentru un film care nu folosește limba engleză: zece. Acest lucru ne arată că, în ciuda reticenței unora față de filmele distribuite de rețele de tipul Netflix, în ciuda boicotului lui Netflix din 2018 pentru Festivalul de film de la Cannes, realizatorii Romei au făcut un pariu câștigător. Concluzia ar fi că este nevoie de film, indiferent dacă acesta este produs în mod tradițional și privit de spectator în sălile de cinematograf sau dacă este produs pentru streaming și vizionat acasă, din fotoliu.

Scenariul și regia aparțin lui Alfonso Cuarón, regizor mexican premiat deja cu 2 statuete Oscar pentru Gravity (2013, regie și montaj) și nominalizat la premiul Academiei pentru excelentele sale filme Y tu mama tambien (2001) sau Children of Men (2006).
Roma deschide un drum nou pentru însuși creatorul Cuarón: de această dată, în premieră, regizorul a semnat imaginea filmului. Emmanuel Lubezki (câștigător de 3 Oscaruri, inclusiv pentru Gravity-ul lui Cuarón), a fost cel preferat să se ocupe de imaginea filmului, fiind prietenul și colaboratorul apropiat al regizorului, dar din păcate indisponibil pentru turnarea Romei. Cuarón a preluat această sarcină extrem de dificilă în mâinile sale. Și nu a făcut deloc rău.
Roma este cel mai personal film a lui Cuarón: un film despre Mexic, despre mexicani, despre orașul și cartierul său natal și despre o decadă, cea a anilor 70, destul de complicată. Cuarón demonstrează că nu și-a uitat rădăcinile și crează astfel un film neorealist aproape autobiografic.
Mizând toată realizarea filmului pe cartea realismului, Cuarón a pornit de la premisa unui scenariu inspirat din viața reală, din propria sa familie și copilărie. Filmul este dedicat personajului real Libo, cea care a fost bona în casa părintească a regizorului, iar scenariul este în mare parte extrem de fidel realității.

Filmul prezintă povestea a două femei din lumi diferite, cu diferențe profunde în plan etnic, social, cultural și financiar. Cleo, interpretată de Yalitza Aparicio, este servitoare și bona a copiilor în casa Seniorei Sofia, rol ce a revenit Marinei de Tavira.
Scenariul urmărește destinele acestor două personaje centrale pentru o perioadă de un an. În acest răstimp, deși în aparență cele două protagoniste nu au nimic în comun decât o relație de tip angajator-angajat, viețile și destinele lor par să se intersecteze și să se lege în mod inextricabil. Tragediile personale și frământările sociale din anul 1971 din capitala mexicană vor lăsa urme adânci în sufletele lor. Cleo și Seniora Sofia sunt forțate de destin să coexiste și să se sprijine necondiționat una pe cealaltă ca o condiție ineluctabilă de supraviețuire care va șterge oricare diferență de statut social dintre ele.
Deși personaj principal, Cleo rostește doar câteva replici pe toată perioada celor 135 de minute cât durează pelicula. Iar când vorbește, o face în limbă Mixtec, limba natală a Yalitzei Aparacio, actriță aflată la primul ei rol și fără studii de actorie (ceea ce îi permite o naturalețe greu de egalat). Cleo este o servitoare plină de îndatoriri și responsabilități, dar este harnică, tăcută, umilă și corectă. Iubește familia Seniorei Sofia ca pe propria sa familie și este foarte apropiată de cei patru copii pe care îi îngrijește. Ea este cea care îi trezește dimineața și care le spune povești la culcare. În consecință, copiii o iubesc pe Cleo în egală măsură. La fel și câinele familiei.
Cleo îl întâlnește pe Fermin (Jorge Antonio Guerrero), un personaj copilăros care o va seduce cu abilitatea lui de a mânui sabia de kendo imaginară, în realitate doar un băț de la perdeaua căzii de baie. Complet neexperimentată și nepregătită pentru aventuri sentimentale sau sexuale, Cleo este prada perfectă: îi cedează lui Fermin și rămâne însărcinată. Cuprinsă de necunoscutul ce se deschide în fața ei, Cleo se destăinuie Seniorei Sofia și îi va cere ajutorul. O sperie faptul că e însărcinată, dar o terifiază perspectiva aducerii pe lume a unui copil, într-o țară frământată de mișcări sociale, adusă aproape de haos de confruntările armatei cu studenții protestatari.
Seniora Sofia, pe de cealaltă parte, face parte din clasa mijlocie mexicană, soțul ei este medic, au o casă mare și patru copii zgomotoși. Cu toate acestea, confortul ei va fi ruinat de plecarea soțului sau într-o călătorie de afaceri. Ceea ce rămâne în urmă pare că se dezintegrează rapid, atât emoțional cât și financiar.

Din punct de vedere vizual, Roma fascinează. Cuarón a filmat el însuși această peliculă pe film de 65 mm, în alb-negru și a făcut-o excelent. Poate că în cursul colaborărilor pe care le-a avut cu Lubezki în trecut, a ,,furat’’ meseria de la el. Imaginile sunt compuse, luminoase, mai ales dacă ne referim la excelența recreare a panoramei orașului de la începutul anilor 70, a străzilor acestuia inundate de lumini ori a secvențele din timpul mișcărilor de stradă.
Cuarón folosește rar camera în proximitatea actorilor săi pentru a păstra o distanță între spectator și personajele sale. În felul acesta, Cuarón realizează exclusiv prin mijloace vizuale două lucruri unice: în primul rând, obiectivitatea punctului de vedere care surprinde, contempla, notează și redă, dar niciodată nu analizează. Camera observă totul și este contemplativă, are un soi de detașare obiectivă față de tot ce surprinde. În al doilea rând, cu ajutorul cadrelor largi, pe care Cuarón pare că le preferă, ochiul spectatorului are spațiul necesar să observe toate celelalte detalii lumești care înconjoară personajele. Aceste detalii sunt abundente și sunt vii și fac secvența să fie veridică și suculentă, chiar și în lipsa dialogului sau chiar dacă acțiunea este, in anumite momente, complet amorfă.
Se creează un paradox: Cuarón are un personaj principal foarte tăcut, aproape de filmul-mut. Scenariul nu excelează deloc la capitolul dialog. De altfel, povestea nu este fascinanta ci mai degrabă ternă, momentele dramatice fiind doar câteva. Cu toate acestea, filmul captivează și epatează spectatorul. Interesul lui este stârnit exact de ceea ce se petrece în fundal. Roma este un film care are o viață proprie, trăiește și respiră de unul singur și asta o datorează autenticității extraordinare prezente în fiecare cadru construit cu o atenție exclusivă la detaliu. În spatele personajelor se întâmplă multe: context politic cu demonstrații în stradă, studenți împușcați, fanfare militare, tabere de instruire în arte marțiale, o comedie franceză proiectată într-o sală de cinematograf, un individ care trage cu dinții o mașină într-o emisiune tv, un afiș cu Cupa Mondială din Mexic, mașini Ford sau Beetle. Toate aceste secvențe conțin sau sunt ele însele detalii atente, nuanțări fine care spun o poezie sau mai degrabă compun muzica de fundal a filmului (lipsit de altfel de orice coloană sonoră).
Imaginea are aportul determinant la alcătuirea realismului filmului, de altfel elementul său definitoriu. În puține realizări cinematografice care nu abordează stilul de documentar, realitatea intervine atât de efervescență în ochii spectatorului ca în Roma. De fapt, acest film este un documentar din multe puncte de vedere, chiar tragediile personajelor cheie sunt desprinse din rutina omenească. Cele ce se petrec în viețile protagoniștilor sunt atât de fidel redate ochiului spectator încât nu dramatizează realitatea ci pur și simplu o relatează, notează evenimentul pe care, aidoma unei cronici, îl așează în spațiu și timp. Orice se întâmplă este doar un moment oferit de viața insăși.

Filmul are o simetrie simbolistică: începe cu imaginea unui avion în zbor reflectat într-un ochi de apă adunat pe gresia curățată de Cleo. Se sfârșește cu imaginea unui avion ce zboară deasupra scărilor pe care urca Cleo. Cuarón indică încă de la început că Roma este un film cu simbolistică: oamenii sunt mici și lumea e uriașă. În Roma, Cuarón ne arată omul în fața vremurilor pe care le traversează și povestea personală pe fondul istoriei țării lui.

Pur și simplu, filmul ne arată obiectiv viața însăși și ne învață că ea este neînduplecată, obtuză și grea. Destinele oamenilor sunt probabil scrise deja, dar, cumva, aceștia găsesc mereu puterea să meargă mai departe.

Regie: Alfonso Cuarón

Scenariu: Alfonso Cuarón

Actori: Yalitza Aparicio, Marina de Tavira, Jorge Antonio Guerrero