R.M.N. (Cristian Mungiu, 2022)

O societate supusă unui examen investigativ aidoma unei radiografii pentru a surprinde nucleul unei fărâme de societate românească, deloc asemănătoare cu ansamblul ei.

recenzie de film R.M.N., Cristian Mungiu

Cristian Mungiu preferă să își construiască scenariile după idei a căror sursă de inspirație sunt evenimente reale petrecute în România, întâmplări insolite care țin prima pagină a ziarelor și captează atenția publicului prin implicațiile sociale profunde pe care le generează. Este și cazul scenariului lui R.M.N., care are un miez preluat dintr-o istorie reală petrecută în Ditrău, Județul Harghita, în anul 2020. Atunci, localnicii de etnie maghiară au protestat împotriva angajării într-o fabrică de pâine a unor muncitori din Sri Lanka, incident rasist care a avut ca scop alungarea lucrătorilor străini atât din fabrică cât și din comună și care a captat atenția publicului prin exploatarea senzaționalistă a unei situații de xenofobie izolată, acest tip de atitudine nefiind, sub nicio formă, o trăsătură definitorie a populației zonei sau a românilor, în general.

Filmul debutează abrupt, cu imagini dure dintr-un abator din Germania unde sunt tranșate hălci de carne de oaie. Acolo lucrează Matthias (Marin Grigore), un muncitor român de origine germană. Atunci când șeful lui îl numește “țigan leneș” reacția românului este una promptă: îl lovește cu capul în gură și este nevoit să părăsească abatorul și țara în mare grabă. Reîntors în România, într-un sat din Transilvania, Matthias își face griji pentru Rudi, fiul său, care are anumite probleme emoționale și a încetat să vorbească. Pare că ceva sau cineva l-a speriat în pădure, pe drumul către școală, atât de tare, încât este traumatizat. Relația lui Matthias cu mama lui Rudi este profund deteriorată, iar el o consideră pe aceasta vinovată de angoasele copilului, care ar fi rezultatul unei proaste educații. Sănătatea tatălui lui Matthias, Otto, este în pericol, bătrânul având nevoie de un examen R.M.N. Peste toate aceste griji, atenția bărbatului este absorbită de Csilla (Judith State), fosta lui iubită, pentru care acesta are încă sentimente vii.
În tot acest context deja ofertant pentru dezvoltarea narațiunii, proprietarul fabricii de pâine, a cărei directoare este Csilla, decide angajarea unor brutari străini. Apariția acestora în sat stârnește indignarea comunității care devine întâi foarte vocală, mai apoi violentă, pentru a-și impune punctul de vedere: nici măcar un străin cu o altă culoare a pielii și de altă religie decât a lor nu va fi tolerat să trăiască în comunitate și, mai ales, să le prepare pâinea cu mâinile lor insalubre. 
Contextul ofertant pentru dezvoltarea narațiunii de care vorbeam mai sus se concretizează într-un demers scenaristic de a dezvolta în cercuri concentrice o poveste deja complicată. Scopul este de a devoala nucleul unei societăți supuse astfel unui examen investigativ aidoma unei radiografii sau unui RMN (conexiunea cu titlul nefiind, de fapt, examenul medical al bătrânului Otto, complet incidental în poveste). Rezolvarea treptată a cercurilor narative secundare ar descoperi adevărata miză a cineastului: o analiză concret-obiectivă, făcută cu o abordare largă a parabolei, a substanței unei comunități dintr-un sat românesc actual, cu perspectivele și trăirile ei. 
Doar că rezultatul obținut de Mungiu este o babilonie scenaristică, o răvășeală care conduce spectatorul pe diferite piste narative, toate lăsându-l să orbecăie prin desișul pistelor furnizate, piste care nu conduc, de fapt, nicăieri, nu sunt dezvoltate și, deci, nici exploatate suficient. Pe acest drum, personajele nu apucă să cunoască decât o schițare sumară, fără relevarea de caractere clare ori a istoriei sau adâncimii relațiilor dintre ele. Doar personajul lui Judith State este nuanțat, fiind împovărat însă de calități și rafinamente diverse, deloc concordante cu mediul în care trăiește sau cu profesia ei. 
Peste toate acestea, Mungiu amestecă și elemente simbolistice, aproape mistice, care conduc către granița dintre real și imaginar: bizarul inexplicabil al morții lui Otto, apariția halucinatorie a lui Rudi ori adunarea fantastică a urșilor din pădure. 
Planul-secvență extrem de lung al “ședinței” ținute de membrii comunității la căminul cultural reușește să treacă în revistă cam toate problemele știute ale societății românești, de la lipsa locurilor de muncă la salariul minim pe economie. Cam toți participanții la întrunire au, pe rând, dreptul la cuvânt și fiecare abordează, mecanic, artificial și deloc constructiv, câte o problemă de importanță națională. Doar că taberele antagoniste nu propun deloc soluții diferite de cele radicale. Întregul plan-secvență este rigid şi nu adaugă mare lucru în ansamblul general, doar subliniază, încă o dată, radicalizarea unor personaje din comunitate. Ceea ce putea fi o șansă pentru fixarea şi augmentarea personajelor principale, rămâne doar un prilej pentru personaje nesemnificative să rosteasca câteva replici in plus.

Ceea ce rămâne la final este doar o observație fără implicare analitică a unei fărâme de societate românească, deloc asemănătoare cu ansamblul ei. Observație care scoate la iveală rasism și xenofobie, cu abordări care implică violență verbală, fizică, intimidare și referiri de tip KKK. Comunitatea surprinsă de film este victima unei furtuni într-un pahar cu apă și face mult zgomot pentru nimic. Doar că acest nimic pare să fie un capăt de lume pentru locuitorii din sat. Pentru toți ceilalți, inclusiv pentru spectatorii lui Mungiu, întreaga poveste stârnește doar un zâmbet amar. 

Regie: Cristian Mungiu

Scenariu: Cristian Mungiu

Actori: Marin Grigore, Judith State, Macrina Barladeanu