Riscul asumat de filmele biografice, un pariu pierzător?

articole despre cinema

Desigur, fiecare dintre noi este curios să știe ce se află în spatele scenei, să cunoască detalii despre viața și personalitatea artistului pe care îl admiră. Dar, dincolo de faptul că de obicei artiștii au avut vieți tumultuoase (cu unele excepții, desigur), reflectă oare cu adevărat pelicula biografică realitatea și personalitatea autentică a acestuia sau se încearcă, într-un mod mai mult sau mai puțin abil, să se obțină un succes de box-office, pornind de la simpla constatare că numele unei celebrități (și promisiunea de a aduce pe tapet viața particulară a acestuia, ascensiunea și – de multe ori – decăderea) va asigura automat interesul publicului?

Filmele biografice își asumă întotdeauna un risc, fiindcă nu e la îndemâna oricui să portretizeze un nume de legendă, dar cât de mare e interesul depus în acest sens? Pare mai degrabă că nu contează ce se pune acolo, cât timp se vinde (valabil nu în toate cazurile, desigur, dar în multe).

Se cade în clișee, obligatoriu se caută să se scoată în evidență ceva șocant din viața artistului respectiv (ex. dependență de alcool sau droguri, viața intimă etc.) sau să se pună accentul pe faptul că era neînțeles de contemporani (ceea ce în multe cazuri e adevărat, e drept), neglijându-se însă prezentarea personalității reale a celebrității respective, așa cum a fost.

Iată câteva exemple, evident este o ierarhizare subiectivă, ca orice încercare de acest fel, dar sper să contureze o imagine cât de cât relevantă:

Filme biografice bune: My Left Foot, La Môme (am rămas plăcut surprins de emoția și veridicitatea filmului La Môme, pe lângă prestația foarte bună a lui Marion Cotillard. Îndrăznesc să spun că un astfel de film era greu de făcut, iar regizorul Olivier Dahan a câştigat pariul, intercalând extraordinar scene din viaţa lui Edith-fetiţă cu cele de la maturitate şi bătrâneţe, lăsând cântecul să ”vorbească” exact atunci când era nevoie, prezentând atât inocenţa, cât şi revolta şi decăderea artistului – într-un cuvânt, făcând un film ”viu”, spunând o poveste aparte).

Filme biografice medii: Mank, The Doors (poate că la aceste filme așteptările mi-au fost prea mari, și de aici și dezamăgirea. Sunt convins că mulți voiau să vadă un film despre scenaristul legendar H. J. Mankiewicz sau despre Jim Morrison, dar, deși filmele respective au și plusuri certe, de cele mai multe ori te gândești, involuntar: ”nu așa s-au petrecut lucrurile în realitate”. Or, primul lucru pe care trebuie să îl facă un film biografic este să fie veridic). 

Filme biografice slabe: Blonde, Bohemian Rhapsody (se spune că doar rolul lui Rami Malek a fost mare). Similar, și la Blonde mai multe păreri confirmă că rolul Anei de Armas ar fi aproape singura reușită a filmului. Or, asta e o notă bună pentru actori, dar la un film biografic nu te duci doar pentru asta.

Iată un  fragment din cronica noastră despre Blonde, una dintre cele mai recente producții având pretenții de realizare cu iz biografic (chiar dacă ”romanțată” bine): ”Multă ficțiune în detrimentul biograficului compune un film fără suflet, care demonstrează aproape la fiecare cadru că astăzi filmele se fac pentru a vinde (…)” și ”Filmul lui Dominik apare a fi o cocoțare pe legenda grea a actriței, o speculare inutilă a unor traume cel mai probabil închipuite sau, cel puțin, exagerate, o defilare la pas cu portretul unei femei abuzate, exploatate, umilite constant în timpul vieții. Blonde e un film care își însușește cel mai recent act de exploatare ieftină a vieții unei actrițe mari, de această dată post-mortem”.