O criză identitară care depășește problematica etnică, un personaj se caută pe sine în lumea asta largă unde identitățile parcă trec dintr-o criză într-alta.
Regizat de franco-cambodgianul Davy Chou și prezentat în premieră la ediția din 2022 a Festivalului de la Cannes, secțiunea Un Certain Regard, Retour à Séoul ar putea fi inclus într-o serie de filme centrate pe diaspora coreeană și pe efectele emigrării. Iar pe primele locuri în această serie s-ar afla, alături de Retour à Séoul, Minari și recentul Past Lives. Dar, dacă ultimele două producții pun accentul pe adaptare, poate la început dificilă și incompletă, dar luminoasă în cele din urmă, pelicula semnată de Davy Chou aşază sub lupă clivajele de netrecut, traumele nerezolvate și rătăcirile nesfârșite la care pot duce transplantările dintr-o cultură în alta.
La 25 de ani, Frédérique „Freddie” Benoît (interpretată de artista vizuală franco-coreeană Park Ji-min, aflată la debutul său actoricesc) ajunge din întâmplare la Seul, unde avionul său, cu destinația Tokyo, face o oprire neașteptată. Și, dacă neprevăzutul a adus-o acolo, eroina se hotărâște să stea două săptămâni în Coreea de Sud, locul din care cu 24 de ani în urmă fusese adoptată de o familie de francezi. Pe parcursul acestei prime experiențe – și primă parte a filmului, structurat pe patru segmente – aflăm nu doar că Freddie nu știa nimic despre țara sa de origine, ci și că niciodată până atunci nu-și pusese problema căutării originilor sale și părinților biologici. Ideea pare să-i vină pe moment doar când proaspeții ei prieteni coreeni o iau la întrebări despre asta. De altfel, și curiozitatea față de explorarea Seulului pare să vină tot brusc și instinctiv după ce ascultă aceeași piesă muzicală ca recepționera care o întâmpină la cazare: muzica este tipică pentru gustul sud-coreean din anii 1960-1980, (genul „trot”, similar muzicii ușoare românești din anii comunismului), iar reverberațiile sale sentimentalo-nostalgice nu sunt de neglijat. Muzica, de altfel, joacă un rol important în viața personajului și a filmului. Dacă la început ea e „triggerul” ce declanșează curiozitatea de a rămâne la Seul, mai târziu aflăm că familia adoptivă îi pusese la dispoziție lecții de pian și că studiase muzica până la un moment când, nu se știe de ce, renunțase. Renunțarea nu a lăsat-o însă imună la farmecul muzicii care va continua să-i ilustreze stările de spirit.
Astfel, mai mult inconștient decât conștient, începe aventura sud-coreeană pentru Freddie, o aventură care în cele din urmă o scoate din zona de confort occidental în care trăise, o aruncă în mijlocul unui șoc cultural și, mai ales, îi declanșează o criză existențială prelungită pe mai mulți ani. În primele două săptămâni petrecute în Coreea de Sud, reușeste să afle numele părinților biologici. În timp ce mama, contactată de agenția de adopții internaționale care se ocupase de cazul ei în copilărie, refuză s-o vadă, tatăl o primește imediat în sânul familiei sale. Dar tot ceea ce i se petrece – de la dialogul distant și formalist cu funcționara de la agenție până la întâlnirea excesiv de emoțională (de neînțeles pentru un om crescut în raționalismul occidental) cu bunica și tatăl biologic până la partida de sex făcut la beție cu un coreean care ia această aventură efemeră prea în serios – e un tăvălug care o aruncă de la rece la excesiv de fierbinte, o contrariază și, în cele din urmă, o debusolează pe termen lung. Iar debusolarea va dura atâta vreme cât mama naturală va refuza să o vadă, traumă psihanalizabilă, bine ascunsă în subconștient, dar care, la Seul, irumpe cu multă violență. Constatarea diferențelor fundamentale dintre ea și lumea de unde-și trage originea îi produce mânie, dar o și înstrăinează de lumea sa adoptivă, deși la început Freddie tot repetă că ea este franțuzoaică și că nimic din ceea ce găsește în Coreea de Sud nu o reprezintă.
Acum, în această primă parte a filmului apare și una din scenele fundamentale pentru înțelegerea personajului: dansul din taverna unde Freddie se reîntâlnește cu prietenii coreeni de la Seul după vizita făcută în orașul tatălui. Dansul acela – puțin zbuciumat, dar energic și învăluitor interpretat de o actriţă extrem de expresivă fizionomic şi corporal – ne descoperă o persoană cu trăiri intense, poate chiar contrare, dar cu multă vitalitate și dragoste de viață, indiferent câtă suferință i-ar aduce. Și următoarele părți ale filmului expun experiențe dureroase: de la alunecarea în promiscuitatea vieții de noapte din Seul, la încercarea nereușită de reapropiere de tatăl biologic, până la tentativa unei existențe convenționale cu slujbă și iubit francez. Toate eșuează sau nu duc nicăieri decât eventual la mai multă rătăcire până când, în sfârșit, are loc reîntâlnirea mult dorită cu mama.
Însă partea a patra și ultima care ar fi trebuit să aducă împăcarea sufletească atât de necesară vine, la rândul ei, cu o răsturnare de situație. Dar, acum, Freddie – aflată de data aceasta într-o călătorie în afara Coreei, undeva într-o zonă muntoasă – pare să se fi resemnat cu această existență instabilă, dusă pe traseul căutării identității.
Dacă în restul filmelor menționate la început identitatea mixtă cu toate tribulațiile ei se află în centrul scenariului, Retour à Séoul ne prezintă o criză identitară care depășește problematica etnică: Freddie se caută pe sine dincolo de Seul și de Paris, în lumea asta largă unde identitățile parcă trec dintr-o criză într-alta.
Regie: Davy Chou
Scenariu: Davy Chou, Laure Badufle, Violette Garcia
Actori: Park Ji-min, Oh Kwang-rok, Guka Han
Unde poate fi vizionat Retour à Séoul:
