„Istoria cinematografiei a fost deschisă de documentare. Pe toate meridianele, la diferite latitudini și longitudini, acolo unde arta cinematografului a pătruns în urmă cu decenii sau acolo unde filmul «se inventează» sub ochii noștri, documentarul a precedat activitatea cinematografică de orice altă natură, a inspirat multe curente artistice și școli naționale, marcînd, în fond, datele reale de naștere ale cinematografiilor lumii.” – Călin Căliman[1]
Altfel spus, la început a fost documentarul. Fie el din anii ´30, ´60 sau ´80, acesta nu își pierde valoarea în întrecerea cu timpul. Filmele documentare sunt precum creațiile unor pictori celebri: vorbim de Maria Tănase a lui Laurențiu Damian ca de un Las Meninas al lui Velázquez, Țara Moților al lui Paul Călinescu ia înfățișarea unui Car cu boi al lui Grigorescu și Cântecele Renașterii al lui Mirel Ilieșiu se metamorfozează serafic într-o Naștere a lui Venus de Botticelli.
Primele filme documentare iau contur într-o formă aparent naivă, având un început de coloană vertebrală relativ structurată, ca mai apoi, în generațiile ce îi vor urma să capete într-adevăr o întregire a tot ce înseamnă. Acestea, însă, nu au avut prilejul unei tehnologii mai avansate, așa cum și cele din perioada comunismului au suferit în urma cenzurii, ca astăzi să vorbim despre un deficit al timpului, ce transformă posibila atemporalitate a unui film într-un cotidian țărmurit de propriile sale orizonturi.
În prim-plan avem câștigătorul Festivalului de la Veneția din 1939, Țara Moților a lui Paul Călinescu, un film care a cucerit printr-un melanj de sensibilitate a muzicii, a cuvintelor lui Mihail Sadoveanu și a măiestriei directorului de imagine care s-a pierdut odată cu genericul.
Din zona Munteniei, alunecând printre dealurile și podișurile plaiului românesc, zăbovește printre puținele valuri un Stuf. Titus Mesaros transpune, în limbaj tarkovskian, un univers în căutarea celulozei. Sublim până la ultima fotogramă, regizorul reușește să contopească dinamica imaginilor și a personajelor cu coloana sonoră, creată parcă special pentru film, mai ales datorită accentelor dramatice suprapuse perfect pe momentele de apogeu.
O încântare a sufletului, documentarul Cântecele Renașterii al lui Mirel Ilieșiu, câștigător al premiului Palme D’or, cucerește prin transpunerea într-o lume de basm a Corului Madrigal. Acesta reușește să atingă o dimensiune divină prin montajul care ne călăuzește pașii prin locuri pe care nu am fi putut, poate, decât să le fi descoperit printr-o legătură telurico-cosmică cu universul.
Câteva luni mai târziu de la făurirea Cântecelor Renașterii, într-o notă totalmente discordantă, izvorăște o Apa ca un bivol negru, construită din dorința colectivă a unor novici ai cinema-ului de a trata un subiect de o duritate nemaiîntâlnită în spațiul filmului documentar românesc. Acesta oferă totodată, pentru tânăra generație de ieri, un aer reportericesc prin obiectivitatea discursului filmic: „(…) era important că ne apropiam de oameni adevărați, că vorbele le aparțineau și nu le îneca un comentator cu observațiile lui (…)”[2].
Ca o tușă futuristă Iar ca sentiment, un cristal, povestea lui Ivan Patzaichin se așterne pe retina spectatorului cu un impuls nestăvilit, făcându-l să-și dorească mai mult. Deși în aparență construit simplu, numai dintr-un colaj de fotografii cu protagonistul și un moment de docudramă la început, filmul capătă dinamism cu ajutorul montajului alert, însă piesa de rezistență este reprezentată de sound design-ul filmului, mai ales în momentul de repetiție al aceluiași sunet care pare să aducă cu sunetul vâslitului, sunet ce creează un sentiment de înaintare, ascensiune.
Deși evoluția filmului documentar nu a fost obținută facil, acesta a reușit să spargă orice barieră, fie ea de natură politică, tehnologică sau de orice fel, demonstrând astfel că filmul documentar are locul său unic în lume.
[1] Caliman, Calin – Filmul Documentar Romanesc – Editura Meridiane, Bucuresti, 1967, p. 5
[2] Gulea, Stere – Film Menu, Bucuresti, 2013
