O poveste atipică despre ultima perioadă a regimului comunist, despre oameni forțați să își piardă conștiința și să uite însăși esența lor umană.
Puternic articulat, construit atent, un surprinzător de nostalgic memento al unor vremuri dificile, filmul lui Andrei Gruzsniczki din 2013 servește deopotrivă ca mărturie a extremelor ultimilor ani comuniști și ca învățătură pentru cei mai tineri care au fost cruțați să trăiască și să ia decizii în cursul anilor 80.
Povestea este una atipică filmelor care abordează ultima perioadă (și cea mai urâtă) a regimului lui Ceaușescu: Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu) este un matematician extrem de înzestrat pe cale să revoluționeze știința prin conceperea și demonstrarea unei teorii proprii. O astfel de inovație nu poate să treacă neobservată, însă înainte ca lumea academică să poată aprecia exactitatea și originalitatea concepției sale, Securitatea statului este cea mai “interesată” de lucrarea matematicianului. În concepția comunistă, o astfel de lucrare nu poate părăsi țara, fiind secret de stat și bun al întregului popor. În lipsa publicării lucrării în revistele internaționale de specialitate, autorul ei nu poate obține recunoașterea internațională atât de mult meritată și nu poate nici măcar să își finalizeze lucrarea de doctorat. Pârvu este frustrat și dezamăgit, dar interesele sale sunt esențialmente științifice, fiind un tip suficient de credul încât să spere că își poate realiza visele în propria țară. Când înțelege impasul în care se află, el încearcă fără permisiunea autorităților să strecoare în afara țării manuscrisul lucrării pentru a face posibilă publicarea lui în Franța, țară în care a “fugit” un coleg al său de facultate, Ducu, care a profitat de o plecare oficială pentru a începe o viață nouă într-o țară liberă de comunism. Ducu a lăsat însă în urma lui, captivi în România, pe soția sa, Elena (Ofelia Popii), și pe fiul său. Acum, Elena se lupta din răsputeri cu autoritățile comuniste să obțină un pașaport, de fapt permisiunea Securității de a părăsi țara împreună cu fiul său pentru ca familia ei să fie reîntregită în Franța. Cel care are un cuvânt de spus în toată această poveste este Alexandru Voican (Florin Piersic Jr.), un ofițer de securitate care anchetează atât comportamentul Elenei, soția unuia care a trădat sistemul și nu s-a mai întors în patrie, cât și pe matematicianul Pârvu care încearcă să își publice, prin orice mijloace, lucrarea într-o revistă din afara țării, lucru inadmisibil. Voican înțelege că poate opri ieșirea din țară a lucrării lui Pârvu numai dacă matematicianul încredințează manuscrisul Elenei și aceasta încearcă să părăsească țara cu el. În acest fel, vicleanul securist “rezolvă” două dosare care îi sunt încredințate dintr-un foc.
Este excelentă atât construcția poveștii, declanșată de personajul absent Ducu, cât și conturarea exactă a triunghiului de personaje Pârvu-Elena-Voican, care se compensează și se potențează unul pe celălalt. Perfect profilați, cei trei sunt revelați în profunzime, până la un nivel extrem de intim de trăiri și sentimente. În vreme ce matematicianul Pârvu încă locuiește cu mama lui grijulie (care îi monitorizează inclusiv apelurile telefonice), Elena îl îngrijește atât pe fiul ei școlar, cât și pe propriul tată (Virgil Ogăşanu), aparent implicat în viața de familie, dar destul de bolnav încât să nu se știe ce îi rezervă ziua de mâine. În tot acest timp, Voican stă la pânda între cei doi, dar nu este personajul securist tipic. El abordează metode de investigație minim invazive, moderniste, bazate pe așteptarea reacției subiecților anchetați. În același timp, este chinuit de povara propriului divorț și a nepriceperii de a socializa cu superiorii săi, lucruri care îl fac să nu înainteze în cariera pe care și-a ales-o. Voican este, de fapt, personajul-cheie care imprimă prin stilul său insidios ritmul și nuanța întregului film.
Scenografia lui Cristian Niculescu este impecabilă, de la decoruri până la costume, de la interioare până la obiectele de recuzită. Există o precizie uluitoare în fiecare detaliu, iar filmarea alb-negru este inspirat aleasă pentru definirea unei perioade rămasă cenușie în mintea celor care au trăit-o.
Finalul filmului este dur și sec, expresia inerentă și fidelă a unui sistem opresiv care a chinuit în asemenea măsură sufletele și mințile oamenilor încât a ajuns, în multe situații, să zdrobească orice încercare de a fi corect, prieten sau om. Un sistem statal care a reușit să convingă pe mulți, sub apăsarea amenințării fățișe sau voalate ori sub presiunea pierderii familiei, a profesiei ori a libertății, că “fiecare om nu-și vede decât propriul lui interes”. Să țineți minte asta…”. Așa grăiește însuși Voican, anticipând din experiență profesională evoluția relației lui Pârvu cu Elena. Acesta este, de fapt, marele merit al filmului: dezvăluie mecanismul concret gândit de un aparat opresiv care a făcut posibil ca oamenii să își piardă conștiința, să ignore conceptul de prietenie și să uite însăși esența lor umană.
Regie: Andrei Gruzsniczki
Scenariu: Andrei Gruzsniczki
Actori: Sorin Leoveanu, Ofelia Popii, Florin Piersic Jr.
Unde poate fi vizionat Quod erat demonstrandum:
