Quatre nuits d’un rêveur (Robert Bresson, 1971)

Un film despre dragoste şi romantism, neîmplinire şi despărţiri, dar mai ales despre puterea de a visa.

recenzie de film Quatre nuits d’un reveur, Robert Bresson

Jacques (Guillaume des Forêts), un tânăr pictor, este boemul perfect. Uşor neglijent în îmbrăcăminte, parcă mereu cu capul în nori, adevăratul tărâm pe care se simte în largul lui este arta – şi cel în care are dreptul de a visa la marea iubire. Într-o seară, este scos din viaţa sa obişnuită de întâlnirea întâmplătoare cu o fată, Marthe (Isabelle Weingarten), care voia să se sinucidă, aruncându-se în apă de pe Pont Neuf.
Reuşeşte să o salveze şi să o conducă înapoi acasă, cu promisiunea de a o revedea. Cucerit de frumuseţea şi sensibilitatea Marthei, se îndrăgosteşte de ea, suprapunând-o peste imaginea femeii visurilor sale, identificând-o cu dragostea perfectă.
De altfel, îi şi mărturiseşte la una dintre întâlnirile ulterioare că nu iubeşte pe cineva anume, ci este obsedat de ideea perfecţiunii în dragoste. “Este stupid!”, exclamă Marthe, care iubea, la rândul ei, fără speranţă, însă o persoană concretă. Poate părea stupid, sau măcar inedit, dar profunzimea sentimentelor lui Jacques era una cu adevărat impresionantă: visa cu ochii deschişi şi înregistra pe bandă toate reveriile sale, cu replici care îi întregeau fantezia în care, de acum, apărea un singur nume: Marthe.
Aflăm şi povestea acesteia: locuia împreună cu mama sa şi, având gânduri de căsătorie, încerca să îi cunoască pe chiriaşii pe care îi primeau în gazdă. Pare refractară la orice tentativă de a închega ceva serios, până se hotărăşte să-şi ofere inima unui bărbat care însă pleacă cu o bursă în America, cei doi promiţându-şi să se revadă peste un an.
La momentul convenit, el nu mai apare la întâlnire, deşi se întoarce în Franţa, ceea ce o determină pe Marthe să încerce să-şi pună capăt zilelor.

De aici începe povestea unui adevărat triunghi amoros (dar nu unul obişnuit), cu specificaţia că totul era pur platonic, fiind vorba doar despre iubire neîmpărtăşită. Jacques se oferă să-i ducă iubitului Marthei o scrisoare în care aceasta cerea lămuriri, dar acelaşi Jacques era îndrăgostit nebuneşte de Marthe. Şi totuşi, procedează corect şi înmânează scrisoarea destinatarului. Marthe, la rândul ei, acceptă prezenţa şi compania lui Jacques, însă doar ca prieten, fiindcă îl iubea în continuare pe celălalt. Nu ştii ce va urma, însă deduci că nu este loc pentru fericire şi împlinire în dragoste acolo unde sentimentele sunt atât de complicate.

Într-un fel, atât Jacques, cât şi Marthe erau în căutarea unei himere: dragostea ideală. În momentul în care se consideră definitiv părăsită, Marthe îi promite lui Jacques că va fi alături de el când îl va uita complet pe celălalt, însă toate asigurările ei, precum şi remarca sinceră că Jacques este mai inteligent şi mai sensibil decât rivalul său, şi chiar că o merită mai mult, se vor spulbera în momentul în care primul iubit îşi va face, in extremis, apariţia.
Temă de meditaţie: desigur că dragostea este ”oarbă”, cum se spune, şi că are reguli care pot sfida logica, totuşi merită să distrugi un om bun, cinstit, sensibil, romantic, onest în numele unei iubiri care a arătat că nu este cea perfectă?
Jacques va rămâne singur şi va înregistra pe bandă un final frumos, apoteotic, dar din păcate pur imaginar: “tristeţea, despărţirile şi lacrimile, totul va fi uitat”, însă numai în lumea de vis…

Filmul lui Robert Bresson este despre dragoste şi viaţă, dar mai ales despre romantism. Se pot spune multe despre iubire, dar puţini încă mai cred în cuvinte magice, puritate, plimbări romantice, statornicia unui sentiment. Este esenţial să ai asemenea repere, să crezi în asemenea valori, altfel totul se reduce la o pasiune de o noapte şi atât.
Bresson face o peliculă cum nu mai întâlneşti în zilele noastre, un pic şarjată pe alocuri, dar în cea mai mare parte reuşită, care trezeşte privitorului sentimente aparte: sunt convins că toţi cei care vizionează Quatre nuits d’un rêveur îşi vor aminti de o dragoste neîmplinită, de o perioadă romantică, de plimbările în parc sau în alte locuri care îi inspiră pe îndrăgostiţi.

Guillaume des Fôrets şi Isabelle Weingarten fac roluri convingătoare, chiar dacă nu neapărat ieşite din comun.
Este o ecranizare după nuvela ”Nopţi albe” de Dostoievski şi a fost nominalizat la Ursul de Aur la Berlin, în 1971, unde a primit Trofeul OCIC.

Regie: Robert Bresson

Scenariu: Robert Bresson, Fyodor Dostoevsky (nuvelă)

Actori: Isabelle Weingarten, Guillaume des Forêts, Jean-Maurice Monnoyer