• Mihai Gîndu

Whiplash (Damien Chazelle, 2014)

Arta cere sacrificii, dar până la ce limită acest dicton rămâne unul acceptabil?


Whiplash este o dramă cu acţiunea plasată în lumea muzicii, mai precis a jazz-ului, unde un tânăr percuţionist ce visează la înalta performanţă se înscrie la o şcoală condusă de un profesor cu metode neconvenţionale şi excesiv de brutale.

Este un film care pune o presiune uriaşă pe spectator, deşi nu aparţine genului thriller şi, cu mici excepţii, nu are elemente şocante din punct de vedere vizual. Acea presiune pe care Terence Fletcher (J.K. Simmons) o pune pe elevul său, Andrew Neyman (Miles Teller) se transferă implicit asupra privitorului, care nu poate rămâne indiferent la un asemenea recital.

Aici se vede arta regizorului dusă până aproape de perfecţiune, fiindcă nu ai niciun moment impresia de ''contrafăcut''.

Tânărul Andrew are un singur scop: să ajungă cel mai bun în domeniu, iar Fletcher (profesor la Shaffer, o şcoală de elită) să aibă cea mai bună orchestră de jazz.

Nimic ieşit din comun până aici, numai că relaţia dintre cei doi devine electrizantă, nu mai este una profesor-elev, ci pare, în acelaşi timp, una de tip vânător-vânat.

Arta cere sacrificii, desigur, dar până la ce limită acest dicton rămâne unul acceptabil?

Damien Chazelle ştie să introducă perfect spectatorul nu numai în lumea jazz-ului de calitate, dar şi în cea a culiselor, care pot ascunde, cel puţin în acest caz, adevăruri terifiante despre metodele de predare.

Mi se pare una dintre cele mai convingătoare drame pe care le-am văzut. Te ţine în tensiune, te impresionează, te face curios să vezi ce final este ales pentru a transmite mesajul adecvat. Tema principală se referă la faptul că fiecare are un vis în viaţă şi nu poţi atinge o culme fără sacrificii şi fără să-ţi testezi limitele, dar în acelaşi timp se ridică problema până unde poţi şi până unde trebuie să mergi pentru asta? Fiindcă, deşi cei doi (profesor şi elev) evită în cele din urmă un deznodământ tragic, iar finalul mi se pare unul adecvat, personal nu cred în fanatism în artă (sau în meserie), în distrugerea vieţii personale, în a trăi permanent sub teroarea ''ce se poate întâmpla dacă greşesc fie şi o singură dată''. Extremele nu sunt bune, şi asta sugerează (fiindcă metodele profesorului sunt puse totuşi la îndoială) şi filmul, chiar dacă se accentuează ideea că cel mai mare duşman poate fi automulţumirea. Am apreciat şi fragmentele muzicale (fără a fi un autentic cunoscător de jazz), dar şi prestaţia tânărului Miles Teller, care mi s-a părut (asemeni personajului pe care l-a interpretat, dacă vreţi) că s-a achitat de sarcină cu un real talent, alături de J.K. Simmons, cu un rol mare, de asemenea.

J.K. Simmons îşi merită cu prisosinţă premiile (Oscar, Globul de Aur, BAFTA) pentru cel mai bun actor în rol secundar, dar şi Miles Teller a fost o revelaţie pentru mine. De fapt, atât Teller, cât şi pelicula în sine ar fi meritat premii similare. Mi s-a părut pur şi simplu făcut pentru acest rol, al adolescentului un pic timid, dar animat de o ambiţie şi o pasiune covârşitoare. Pe parcurs, devine aproape un fanatic, mai degrabă în sensul bun al cuvântului, dar şi comiţând câteva erori în viaţa particulară.

Filmul m-a impresionat la fel de mult şi la a doua vizionare, şi asta spune multe. Este un film făcut cu pasiune, aş zice, şi nu doar ''altceva'', care să umple spaţiu şi să aducă încasări.

Un punct de referinţă în istoria cinema-ului modern, una dintre acele realizări care vor trece testul timpului.

Regie:

Damien Chazelle

Scenariu:

Damien Chazelle

Actori:

Miles Teller, J.K. Simmons, Melissa Benoist

Citește mai mult:

First Man (Damien Chazelle, 2018)
Revenir (Jessica Palud, 2019)
Birdsong (Hendrik Willemyns, 2019)
Wszystko dla mojej matki (Malgorzata Imielska, 2019)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro