• Ovidiu Pop

Vidas Secas (Nelson Pereira dos Santos, 1963)

Personajele lui Pereira dos Santos nu par oameni vii, ci suflete secate de viața din ele care rătăcesc aproape oarbe pe drumul lor prin Iad.

După apariția neorealismului italian și a Noului Val francez, era firesc ca și cinematografia sud-americană să renunțe la felul ei tradițional de a face film. În cazul Braziliei, mișcarea a căpătat numele de Cinema Novo, păstrând eticheta europeană de "noutate". Din acest punct de plecare de la începutul anilor ’60, cinematografia braziliană ne-a oferit filme memorabile, oglinzi ale unei societăți suferinde, care au expus cu fidelitate și intensitate tarele unor oameni exploatați, înstrăinați și descurajați complet în a încerca să își facă o viață mai bună. Considerat (alături de Glauber Rocha) a fi unul dintre cei mai importanți exponenți ai generației Cinema Novo, regizorul Nelson Pereira dos Santos a adaptat pentru marele ecran romanul eponim al lui Graciliano Ramos apărut în 1938. În acest fel, Vida Secas surprinde pe peliculă realitatea austeră pe care Ramos o așternuse pe hârtie cu 25 de ani înainte: viețile seci (sau poate secate) pe care le trăiesc niște oameni simpli, săraci, necăjiți, undeva în nordul arid și fierbinte al Braziliei.

Fabiano (Átila Iório), femeia lui și cei doi copii merg pe un drum uscat de țară, sub un soare prea fierbinte, parcă fără vreo țintă sau un rost anume. Sunt îmbrăcați în zdrențe și nu au ce mânca. Probabil caută un loc unde să se adăpostească, să găsească de lucru și să își potolească foamea. Fabiano este umil, dar nu se lasă umilit de un om în uniformă. Este neștiutor de carte, dar simte când este păcălit de patron. Nu are un sfanț în buzunar, dar nu se întovărășește cu bandiții care îi oferă de lucru. În fond, Fabiano trăiește de azi pe mâine, dar trăiește cinstit. Încearcă să facă lucrurile corect. Își cumpără ghete noi și poartă haină și cravată când merge la biserică în zi de sărbătoare. Muncește mult ca să își poată hrăni familia și toate visurile sale sunt dintre cele mai lumești: și-ar dori un pat din piele în care să doarmă cu soția lui, Vitória (Maria Ribeiro) și nu rezistă tentației omenești de a juca un joc de cărți, doar că acest joc se termină rău. Fabiano este arestat fără vină, bătut și umilit. Complet dezumanizat, va geme toată noaptea pe podeaua închisorii, cu spatele sângerând de la loviturile nedrepte de bici, aidoma vitelor marcate cu fierul încins în foc de către patronul său. Fabiano are un singur defect: apatia. Căci viața i-a ros până la oase toată dorința, dragostea sau bunătatea. Viața l-a sucit pe toate părțile, l-a întors pe dos și l-a lăsat fără glas, fără voie, fără țel. Acum, Fabiano este amorf și seamănă cumva cu animalele pe care le îngrijește: trebuie doar să mănânce pentru supraviețuire.

Dialogurile sunt puține. Nici nu și-ar avea rostul, într-un film în care imaginea vorbește răspicat. Și când vine rândul sunetului, pare că liniștea este atât de grea pe acele meleaguri încât doar mugetul unui animal înfometat sau scheunatul unui câine suferind o poate ridica pentru o clipă. Tăcerea va fi sfâșiată doar de întrebarea copilului lui Fabiano, la care nu știe a găsi un răspuns de unul singur: Ce este infernul? Inocența lui va fi pierdută definitiv când va realiza că răspunsul la întrebare se găsește în tot ce-l înconjoară.

Familia lui Fabiano pleacă de la ferma patronului său așa cum a venit. Cu mâna goală. Pe același drum, către aceleași zări colbuite și fierbinți. În zgomotul aceluiași corn. Purtând zdrențe, nu straie, desculți, triști, cu toată averea strânsă într-un sac și un cufăr, cu pușca în mână și copiii flămânzi. Viața e un ciclu, o plimbare în cerc, o întoarcere fără sfârșit la locul de unde ai plecat, un drum chinuitor cu pas bătut pe loc. Doar că, la plecare, familia lui Fabiano mai pierde ceva: pe Baleia, cățeaua credincioasă, care se stinge cu botul în țărâna uscată a acelui capăt de lume.

Filmul mi-a amintit de atmosfera din Grapes of Wrath (1940), capodopera lui John Ford după romanul lui John Steinbeck, cu care împărtășește aceeași viziune a ciclului etern al sărăciei și disperării oamenilor care au avut doar vina de a se naște săraci într-o epocă prea dură.


Vidas Secas este o parabolă aproape mistică a călătoriei omului printr-un iad pământesc fără sfârșit, fără cale de întoarcere și fără cale de ieșire. Dezumanizarea personajelor lui Pereira dos Santos devine extremă: acestea nu mai par oameni vii, ci suflete secate de toată viața din ele, umbre decăzute care rătăcesc aproape oarbe pe drumul lor prin Iad.

Regie:

Nelson Pereira dos Santos

Scenariu:

Nelson Pereira dos Santos, Graciliano Ramos (roman)

Actori:

Átila Iório, Maria Ribeiro, Orlando Macedo

Citește mai mult:

Revenir (Jessica Palud, 2019)
Wszystko dla mojej matki (Malgorzata Imielska, 2019)
Szarlatan (Agnieszka Holland, 2020)
The Square (Ruben Östlund, 2017)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro