• Ovidiu Pop

Urma (Dorian Boguță, 2019)

Gândit bine și închegat corect, un film de conținut care își asigură succesul prin fixarea precisă a unui obiectiv ferm: captivarea spectatorului.


După ce și-a exersat chemarea semnând regia câtorva scurtmetraje, printre care excelentul Kazimir (2014), Dorian Boguță era perfect pregătit să regizeze lungmetraj și a debutat în forță cu un policier autentic.


Urma este o poveste sumbră și întortocheată despre dispariția misterioasă a unui pianist celebru (Marin Grigore). Un polițist zelos (Teodor Corban) reconstituie urmele celui dispărut, descoperind adevăruri nespuse, secrete de familie, limite depășite, obsesii și minciuni, relații bizare, revelând laturi întunecate ale personalităților celor din jurul artistului, în final ajungând (sau nu) să descopere adevărul.


Scenariul este bine scris, conturând narațiunea gradual, dezvoltând personajele din perspectiva descoperirilor polițistului investigator, o simplă dispariție devenind treptat un puzzle cu implicații si ramificații fatale, ce nu va fi complet până în ultimul minut al peliculei. Analepsele sunt ingenios intercalate, cu racord potrivit, ele având mai mult scopul de a aprofunda personajele decât acela al lămuririi misterului pentru spectator.


Regia este excelentă, în special prin alegerea făcută de a păstra personajul principal în penumbră, filmat mai mult din spate ori din lateral. O asemenea abordare adâncește misterul poveștii, în special în privința personajului-cheie, complet atipic în acest caz. Conturul pianistului Anton Ropot se dezvăluie spectatorului exclusiv prin trăirile celorlalți, prin sentimentele pe care cei apropiați le au pentru el ori prin relatările subiective ale celor anchetați de polițist. Spectatorul pur și simplu nu este lăsat să întrevadă mai mult decât își dorește regizorul și este plasat în rol de detectiv el însuși, provocat să descopere singur, lăsat într-o perpetuă încercare de anticipare a deznodământului. Tensiunea se instalează de la primele secvențe, în special datorită partiturilor foarte atent scrise ale personajelor, interpretate de această dată fără cusur de întreaga echipă. Fiecare rol este distribuit unui actor care intră excelent în pielea personajului său, devenind extrem de veridic și autentic, cu emoții și reacții absolut credibile. Teodor Corban este perfect pentru rolul său de polițist isteț și intuitiv, tenace și aproape naufragiat în munca sa. El duce aproape tot greul filmului, așa cum a făcut-o și în Un etaj mai jos (2015), alături de recent premiatul Iulian Postelnicu.


Imaginea este datorată colaborării lui Boguță cu D.O.P.-ul Barbu Bălășoiu, cel care a asigurat cinematografia specială din Sieranevada (2016) lui Cristi Puiu sau din Charleston (2017) al lui Andrei Crețulescu. Unele cadre sunt surprinzatoare, în special cele din finalul filmului, neprevăzut, de negândit, așa cum se cuvine într-un policier autentic.

Muzica este puțină, dar inserată atunci când este nevoie de ea, tensionată și perfect calibrată.

Am apreciat subtilul cameo al regizorului care apare în blur, în rolul unui cameraman care filmează confruntarea dintre prietenul și sora dispărutului desfășurată în fața polițiștilor și a procurorului.


În sfârșit, o producție românească fără pretenții false de adâncime artistică, gândită bine și închegată corect, un film de conținut care își asigură succesul prin fixarea precisă a unui obiectiv ferm: captivarea publicului, prin dezvoltarea și devoalarea treptată a unei povești încurcate care ține spectatorul cu sufletul la gură și nu îi îngăduie să întrevadă adevăratul miez al lucrurilor decât după ce acesta trece prin emoții contradictorii, de la curiozitatea cea mai naivă, la o aversiune neașteptată, la revoltă și mai apoi la empatie.

Regie:

Dorian Boguta

Scenariu:

Dorian Boguta, Loredana Novak

Actori:

Teodor Corban, Marin Grigore, Dragos Bucur

  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro