• Mihai Gîndu

Un long dimanche de fiançailles (Jean-Pierre Jeunet, 2004)

Parcă nicăieri războiul nu apare mai absurd și mai atroce decât în drama lui Jeunet.


Nu cred că am văzut multe filme care să fie despre război, dar, în acelaşi timp, scenele de luptă, cadrele specifice să joace totuşi un rol secundar. În drama pusă în scenă de Jean-Pierre Jeunet (unul dintre regizorii pe care îi apreciez în mod deosebit, un maestru al excentricităţii, ca în Delicatessen (1991) şi La cité des enfants perdus (1995), dar şi al dramelor clasice, ca în cazul de faţă) prioritare sunt confruntările dintre bine şi rău pe terenul umanităţii, în sensul că puritatea dragostei este contrapusă ororii războiului, violenţei i se opun cadre intime, familiare, de la frumuseţea unei femei până la prezenţa pisicii care miaună. Deşi este un film în felul său greu de văzut, trist, cenuşiu, simţi, pe parcursul său, că Jeunet pledează pentru viaţă, într-un joc regizoral al contrastelor. Nu pot afirma că sunt fan Audrey Tautou, dar a jucat bine şi cred că a fost inspirat aleasă pentru acest rol al unei altfel de Isolde.

Această dramă care amintește pe alocuri de începuturile cinematografiei, deși este realizată modern, cu unele evadări în alb-negru, este impresionantă la maximum. Parcă nicăieri războiul nu apare mai absurd și mai atroce decât în această peliculă – iar cadrele de debut, cu ploaia pe câmpul de luptă, sunt efectiv cele mai dezolante pe care le-am văzut vreodată! O demonstraţie a morbidului, fără a fi într-un film de groază.

Căutările eroinei nu vizează atât o persoană, ci simbolizează căutarea Vieții, a Dragostei, într-o lume neagră, plină de ură și cenușie. Ferocitatea și barbaria umane nu pot avea un contrabalans decât în speranță – este singura explicație a unui (dacă îl putem numi astfel) happy-end altfel ilogic.

În acest caz, multiplele nominalizări (la Oscar, la Globul de Aur, Academia Europeană de film) nu mi s-au părut, ca în alte cazuri, ”gonflate”. E drept însă că multe au fost la categorii secundare (ex. scenografie, montaj), de altfel singurul premiu adjudecat fiind cel pentru cel mai bun scenograf, Aline Bonetto, al Academiei Europene de film. Premiu absolut meritat, dar dacă ar fi luat şi ”Globul de Aur pentru cel mai bun film străin”, la care a fost nominalizat, mi s-ar fi părut şi mai just.

Un cinema ”altfel”, cum Jeunet ştie să facă prea bine.

Regie:

Jean-Pierre Jeunet

Scenariu:

Sébastien Japrisot, Jean-Pierre Jeunet, Guillaume Laurant

Actori:

Audrey Tautou, Gaspard Ulliel, Jodie Foster

Citește mai mult:

The City Of Lost Children (Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet, 1995)
La cité des enfants perdus (Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet, 1995)
On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
Angels and Insects (Philip Haas, 1995)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro