RECENZIE DE FILM

  • Mihai Gîndu

Trois couleurs: Rouge (Krzysztof Kieslowski, 1994)

Plină de subtilităţi psihologice şi rafinată, având ca temă principală întrepătrunderea destinelor umane, ultima parte a trilogiei lui Kieslowski are, în final, şi un mesaj uşor voalat: arta va supravieţui comercialului.

recenzie Three Colours Red Kieslowski

Extrem de sugestive cadrele de debut ale ultimei părţi a trilogiei: un apel telefonic, mii de fire, mii de kilometri distanţă, doi oameni: Valentine (Irène Jacob, foarte potrivită în rol) şi prietenul ei.

În epoca modernă, este suficient un click sau ”un coup de fil”, cum spun francezii, pentru a interconecta două persoane. Distanţele nu mai contează.

Roşul (care este omniprezent în începutul de film) nu este ales întâmplător, dincolo de faptul că este a treia culoare prezentă în drapelul francez; roşul este culoarea pasiunii, a iubirii, a dorinţei. A trăirilor viscerale.

Tânăra fată, grăbindu-se, loveşte accidental un câine cu maşina. Cuprinsă de milă, ia animalul şi îl urcă în automobil. Văzând numele şi adresa pe zgardă, se deplasează la domiciliul stăpânului. Acolo cunoaşte un judecător pensionat (Jean-Louis Trintignant).

Acesta este însă total indiferent, aproape absent, iar Valentine rămâne cu Rita, ciobănescul german pe care îl lovise, în grijă.

Ulterior, se reîntâlneşte cu judecătorul, care apare ca un personaj solitar, cinic, excentric: ascultă conversaţiile telefonice ale altora, chiar şi pe cele intime. (Jean-Louis Trintignant pare făcut pentru a duce astfel de roluri la superlativ, o interpretare similară a avut şi în filmul lui Michael Haneke, Happy End ).


O temă care pare a domina această parte a trilogiei este constituită de întrepătrunderea destinelor umane, fiindcă toţi suntem legaţi de o reţea nevăzută. Această idee a interferenţei, a faptului că depindem de cel de lângă noi chiar dacă, cel puţin într-o primă fază, nici nu îl cunoaştem, este redată subtil psihologic şi face din Trois couleurs: Rouge cea mai valoroasă parte a trilogiei, cel puţin ca mesaj.

Fostul judecător pune o distanţă între semeni şi sine, pentru că îi consideră pe aceştia falşi, meschini, egoişti – şi, deci, propria sa acţiune de a-i spiona nu i se mai pare reprobabilă. Într-un fel, cade în capcana propriului raţionament, fiindcă şi el îşi satisfăcea un viciu pe care dorea să-l justifice.

Ascultându-i confesiunile, Valentine îi spune că se înşală. ”Asupra a ce?”, vine prompt răspunsul – în fapt, un răspuns cu o altă întrebare -, fiindcă judecătorul considera raţionamentul său infailibil. ”Asupra a tot”, răspunde fata.

Acest ”asupra a tot” vrea să spună nu că ceilalţi nu aveau defecte sau că nu erau, uneori, meschini şi egoişti, ci că toţi suntem supuşi greşelii, toţi suntem egali din acest punct de vedere. Deci, nu îi putem judeca pe alţii până nu ne judecăm pe noi înşine.

În cele din urmă, judecătorul se va autodenunţa, înţelegând că a greşit undeva, şi va dezvolta un sentiment ciudat (poate chiar nemaiîncercat până atunci) faţă de Valentine, inedita sa interlocutoare.

Însă iubitul Valentinei va interpreta greşit faptul că fata nu îi răspundea la telefon (aceasta fiind în vizită la proaspăta sa cunoştinţă). Încă o dovadă că suntem interconectaţi, iar destinul ne poate juca feste.


Dialogul din final, dintre Valentine şi judecător, în sala de teatru goală, este de excepţie şi intră cu siguranţă în istoria celor mai reuşite schimburi de replici ale cinematografiei. Încet-încet, pe măsură ce fata, la rândul ei, îi ghiceşte povestea, omenia se va strecura în sufletul judecătorului pensionat, până atunci arogant şi rece.

Şi încă o subtilitate: este doar o părere, dar aş spune că nu întâmplător reclama pe care o făcuse Valentine la guma de mestecat era la marca ”Hollywood”; la un moment dat afişele sunt date jos de furtună, aceeaşi furtună care scufundă ferry-boat-ul, iar cei (puţini) care supravieţuiesc sunt chiar personajele întregii trilogii! Nu cred că mă hazardez prea mult dacă spun că regizorul polonez a vrut să sugereze că arta va supravieţui, în cele din urmă, comercialului. Într-un mod foarte original, e drept.


Excelent pusă în scenă şi interpretată, ultima parte a trilogiei lui Kieslowski este o ”partitură” extrem de rafinată, de subtilă psihologic şi încununează o trilogie de excepţie.

Regie:

Krzysztof Kieslowski

Scenariu:

Krzysztof Kieslowski, Krzysztof Piesiewicz

Actori:

Irène Jacob, Jean-Louis Trintignant, Frédérique Feder

Citește mai mult:

recenzii filme
Trois couleurs: Blanc (Krzysztof Kieslowski, 1994)
recenzii filme
Trois couleurs: Bleu (Krzysztof Kieslowski, 1993)
recenzii filme
Mélo (Alain Resnais, 1986)
recenzii filme
Orphée (Jean Cocteau, 1950)