• Ovidiu Pop

Trecatoarele iubiri (Malvina Urșianu, 1974)

O descriere vizuală melancolică și meditativă, un film despre dor, despre întoarcere acasă, despre dragoste pierdută.


Trecatoarele iubiri este un film-poezie, melancolic, o lirică profundă surprinsă discret, dezavuată spectatorului gradual, cu o ardere surdă și lentă care intensifică trăirea personajelor, ca mai apoi să le mistuie efectiv. Chiar titlul filmului evocă o construcție poetică prin plasarea adjectivului articulat înaintea substantivului, fixând cumva de la bun început subiectul poveștii: dragostea pierdută și ireversibilitatea vieții irosite, teme favorite de creație ale Malvinei Urșianu. Aceasta a semnat regia și scenariul, realizând un film care, întocmai ca o poezie, își poartă mesajul artistic prin expresivitatea imaginilor, cu un ritm domol și aproape cu rime subtile.

Scenariul nu este complicat: două cupluri căsătorite, Lena (Silvia Popovici) și Costea (Cornel Coman) și, respectiv, Hanna (Gina Patrichi) și Andrei (George Motoi), sunt în situația de a conștientiza că iubirea lor s-a pierdut și că astfel căsniciile lor au devenit doar un soi de acceptare reciprocă cu prețul unei poveri de neîndurat pentru soți. Pe Lena și pe Andrei îi leagă însă o iubire aprinsă pe care o trăiseră în tinerețe, iubire apusă de mulți ani, de când Andrei plecase în străinătate. Reîntâlnirea la București a celor patru personaje face ca acestea să arunce o privire retrospectivă către viața lor, să își etaleze stările afective personale, să își dezavueze sentimentele intime, să retrăiască un strop din tinerețea lor distantă. Deși niciun personaj nu poartă pe umeri poveri vizibile, nici măcar Andrei, care își tratează condiția medicală cu o uluitoare indiferență, cei patru protagoniști sunt afectați de un soi de tristețe neștiută, neînțeleasă, venită parcă de niciunde sau poate tocmai dintr-o viețuire goală de sentiment și spulberată de trecerea anilor.

Lena și Andrei încercă să forțeze trecutul să le ofere încă o fărâmă de fericire tardivă și se aruncă unul în brațele celuilalt. Viață le neagă această îndrăzneală și ei vor înțelege că dragostea lor s-a epuizat demult, că nimic nu e etern, că iubirea e și ea perisabilă și scânteia amorului de altădată nu se poate reaprinde nicicum.

Pentru Malvina Urșianu povestea însăși este doar un pretext, un eșafodaj pe care își construiește filmul și personajele în felul său atât de diferit, pentru a ajunge să ofere spectatorului nu un film de dragoste, ci o nuanță unică, un unghi diferit, o perspectivă aparte asupra unei vederi despre viața goală de sentiment, lipsită de dragostea însăși. Pentru a atinge acest obiectiv artistic, Urșianu are la dispoziție o distribuție excepțională. Actorii sunt valorificați de regizor la potențial maxim, într-un efort susținut de elaborare a personajelor sale. Ele nu sunt foarte logvace, replicile nu sunt multe, dialogul nu este susținut, nefiind nici măcar necesar în cele mai multe dintre secvențe. Dar atunci când există dialog ori monolog, acesta este concentrat și afectiv, apare din nou senzația de poezie, sonoritatea este suavă, fără încordare, replica are ritm și o melodie aparte. Astfel, Hanna îi povestește lui Costea despre iubirea ei cu Andrei:

''…și marea dragoste a venit, târziu, când nu o mai așteptam, nedorită și cumplită, ca o boală.. Nu e o fericire, e o boală, trebuie să aștepți să treacă sau să te ucidă, să o învingi sau să mori.''

Personajele capătă adâncime constant pe măsură ce minutele trec, dar spectatorul nu ajunge să le cunoască și nici să le înțeleagă, doar să intuiască ceva din caracterul lor. Toți cei patru protagoniști par a fi în imposibilitatea de a achiziționa trăiri noi și par a fi extrem de ancorați în trecutul cel trecător. Diferențe între ei există: Lena evită întâlnirea cu Andrei, pare că munca a devenit refugiul ei de lume și de propriul soț. În schimb, Hanna este detașată, resemnată, ea singură știe ceea ce se întâmplă. Costea are capacitatea de a deveni cinic și, la un anumit moment dat, frustrarea lui devine mânie. Andrei este nostalgic, melancolic, contemplativ și pare ieșit din sine însuși. El știe ceea ce îl așteaptă și ce e de făcut, dar vrea doar să se întoarcă acasă.

Când dialogul e de prisos, vorbește camera de filmat. Imaginea este deseori o metaforă (secvențele în care Hanna spală cu șampon vasul de lut despre care Andrei va spune ulterior că îi seamănă perfect), este compusă și trimite imaginația la lucru. Este și cazul celebrei scene a plimbării pe plajă a lui Andrei cu Lena. Pelerinajul nostalgicului Andrei spre locurile sale natale și spre țărmul mării dau ocazia regizorului să suprindă cadre superbe, pastorale, să imortalizeze imagini aproape ireale. Expresivitatea imaginii, descrierea vizuală melancolică și meditativă conferă filmului o atmosfera ca de vis incert. Într-un asemenea decor, cu suflete muribunde, personajele își află resemnarea în fața destinului, caută împăcarea cu sine și vindecarea rănilor trecutului.

Trebuie amintită muzică filmului, scrisă de Tiberiu Olah și interpretată la nai de Gheorghe Zamfir care completează superb imaginea, contribuind la subtilitate sau, din contră, apăsând o doză de dramatism suplimentar.

Trecatoarele iubiri este un film despre dor, despre întoarcere acasă, despre dragoste pierdută. Este executat într-un fel ales care îl face să semene parcă cu o poveste de iubire moartă în care doar umbre dezrădacinate mai caută câte o îmbrățișare.

Regie:

Malvina Urșianu

Scenariu:

Malvina Urșianu

Actori:

Cornel Coman, George Motoi, Gina Patrichi, Silvia Popovici

Citește mai mult:

Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)
Secretul fericirii (Vlad Zamfirescu, 2018)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro