• Bianca Ghelbere

The Wild Pear Tree (Nuri Bilge Ceylan, 2018)

Ahlat Agaci: în căutare activă a propriului destin.


recenzie de film The Wild Pear Tree

Vestul Turciei, cu orașul Çan, cu statuia autoritară din centrul orașului ca omagiu adus producției Troy (2004) și prezenței lui Brad Pitt în piață (unde urmări ale campaniilor istorice troiene reprezintă o atracție turistică a cărei promovare este demnă de investiții economice) este luat în vizor din alt punct de vedere de către proaspătul absolvent Sinan (Dogu Demirkol). Întors de la studii din orașul relativ cosmopolit Çanakkale, protagonistul remarcabilului film al lui Nuri Bilge Ceylan, The Wild Pear Tree (orig. Ahlat Agaci), aduce aminte în anul 2018 de una dintre etapele definitorii din viața fiecăruia. Indecis dacă să se pregătească pentru examenul de pedagogie, urmând calea tatălui Idris (Murat Cemir) ori să se alăture armatei, ba chiar să se dedice unei cariere polițiste în sudul tumultuos al țării, Sinan simte nevoie de a se face remarcat. În căutare de finanțare pentru a lansa cartea sa "The Wild Pear Tree", sub forma unei colecții de memorii personale, el folosește pretextul că aceasta ar fi un interes turistic, întâmpinând totuși respingeri, într-un sistem nu prea onest. La familia sa nu poate apela pentru sprijin economic, tatăl său, fost profesor eminent, scăpând frâiele firii sale glumețe și carismatice, cazând în mirajul câștigului, dar și al pierderii imediate: pariurile.

În binecunoscuta situație a absolventului reîntors în căminul copilăriei, Sinan, cu o sensibilitate încă nedefinită, condamnă jignitor fiecare lucru întâlnit, considerându-l searbăd și fără importanță. Singurul atașament pe care îl mai are față de trecutul său (alături de care se află actualmente într-un conflict duplicitar de abandonare și nostalgie) este pentru terenul roditor, lăcaș al perilor sălbatici, de neîntâlnit altundeva.

Protagonistul citește și deplânge eșecul în viața fiecărei cunoștințe din copilărie pe care o revede, care s-a consolat în a rămâne în peisajul natal dezolant și a-și construi acolo o viață. Nu este însă oare această atitudine mai degrabă o proiecție a propriei frici, de a nu avea viitorul pe care îl atribuie celor din jur, automat considerat de către el ca fiind negativ?

Atât contemplarea defectuosului din religie, cât și a celui din politică, se realizează acuzator, din mici conflicte pe care atotștiutorul Sinan le are cu foștii săi amici, cu frumoasa sa fostă iubire ascunsă Hatice (Hazar Ergüçlü), consolată cu ideea de a se căsători și de a nu părăsi vreodată teritoriul natal, cu sistemul birocratic, care se folosește de promisiunea sprijinirii culturii locale doar ca pretext pentru atingerea proprilor interese financiare. În același timp, literatura urmează a fi disecată subversiv, nu doar prin omagierea adusă marilor nume ale acesteia, de la dominanta prezență a chipului lui Camus pe peretele din camera de adolescent a lui Sinan, la prezența portretelor lui Kafka, Virginia Woolf și Gabriel García Márquez în librăria locală, ci și prin disputa cu faimosul scriitor turc Süleyman (Serkan Keskin). Deranjându-l pe acesta de la lucru, Sinan trece brusc de la întrebări aparent ale unei minți încă la început de drum, în căutare de ghidare, la provocări insistente de dezbatere asupra rolului literaturii, asupra pervertirii scriitorului pentru succes, chiar acuzându-l pe Süleyman pentru răspunsurile clișeice, declarându-și nevoia de concluzii supreme, precum se vrea propria sa carte, încărcată de meta-înțelesuri, imposibil de redat printr-o singură frază explicativă.

Nu doar purtător al titlului operei lui Sinan, filmul intenționează a purta o încărcătură filosofică similară, Ceylan, puternic inspirat de Cehov, cochetând cu scene transcendente din universul visului, recunoașterea acestora prin introducerea în real ca bruiaje fiind dificilă. Astfel se meditează asupra morții, prin iluzorice pierderi umane, asupra ciclului vieții, în trecerea de la imaginea unui prunc acaparat de furnici la chipul real al tatălui.

Regizorul alege să ofere timp scenelor singulare, de aici și durata de mai mult de trei ore a producției, dar care face permisibilă întipărirea dialogurilor languroase prin întindere, dar intense, până la lipsă de saturație, prin conținut. Totodată, contribuția profunzimii actoricești este de remarcat, Dogu întruchipând un tânăr direct, aparent insensibil, ușor la vorbe și adesea dificil de tolerat prin aroganță, dar de o inteligență emoțională inedită, concentrată în arta sa și greu altfel de dedus. Se pot remarca influențele puternice ale personalităților părinților, cu o mamă (Bennu Yildirimlar) departe de a avea nevoie de sprijin masculin și un tată instabil, ca u