• Mihai Gîndu

The Lighthouse (Robert Eggers, 2019)

O peliculă care abundă în stranietate, ambiguitate şi viziuni ce se cer decriptate.


recenzie film The Lighthouse, Robert Eggers

Un pic de Hitchcock. Puţin Shutter Island. Şi multă imaginaţie din partea regizorului Robert Eggers, care reuşeşte o creaţie totuşi originală, aparte (nu-mi aduc aminte să fi văzut aşa ceva în ultimul deceniu, chiar mai mult), dar aducând (cred eu) şi un omagiu predecesorilor.


Filmată în alb-negru, pelicula cineastului american are un impact vizual năucitor asupra spectatorului. Fundalul este morbid, asfixiant, decorurile sunt cenuşii, prevestitoare de rău.

Cum să faci ca să-ţi pierzi minţile? Reţeta e simplă: doi paznici de far, unul mai bătrân, celălalt un învăţăcel, izolaţi într-un loc pustiu, confruntaţi atât cu propriii demoni, cât şi cu ceea ce ar putea fi numite duhurile împrejurimilor.


O peliculă care abundă în stranietate, ambiguitate, viziuni ce se cer decriptate, The Lighthouse este, în acelaşi timp, şi revanşa pe care o ia un actor care a fost văzut (şi oarecum acuzat că joacă în) filme mai superficiale. Adică Pattinson. În mod sincer, nici eu nu eram vreun fan Robert Pattinson sau chiar Willem Dafoe (pe care îl văzusem însă în At Eternity's Gate) până la a viziona Farul. Dar confruntat cu interpretarea profundă, tulburătoare pe care o dau unor personaje care oscilează între luciditate şi nebunie, observând cât de transpuşi sunt în roluri, am exclamat: ''DA! De o sută de ori da, aceştia sunt doi actori autentici!''

''Deprimarea e mai rea decât diavolul'', spune la un moment dat paznicul bătrân, şi vorbele sale par a-şi pune amprenta pe desfăşurarea ulterioară a acţiunii.


Am spus că filmul mi-a amintit de Hitchcock, în general atmosfera sumbră şi în particular pescăruşii. Dar îndrăznesc să afirm, şi îmi asum această afirmaţie, că Farul este un film mai bun şi mai profund chiar decât The Birds (1963). Personajele lui Eggers (care, de asemenea, constituie o revelaţie pentru mine) au profunzimi nebănuite, cad în abisuri şi se ridică pe culmi, au subtilităţi psihologice pe care nu le găseşti în alte realizări.

Şi este, de asemenea, o dovadă de mare talent să construieşti o astfel de poveste cu doar două personaje şi o insulă pustie. Eroii cineastului american sunt atemporali, par desprinşi fie din operele lui Hemingway sau ale lui Jack London, fie dintr-o tragedie antică, îşi clamează crezurile, disperarea, singurătatea şi nebunia în faţa unui public imaginar. (Public format, dacă vreţi, din cinefilii contemporani).

Când Ephraim Winslow omoară pescăruşul, dezlănţuie un şir întreg de nenorociri, fiindcă, fără să-şi dea seama, deschide Cutia Pandorei. Omul nu poate sta în calea naturii dezlănţuite şi nici a spiritelor ce plutesc între două lumi.

Monologul lui Thomas Wake (Willem Dafoe) atunci când îl blestemă pe mai tânărul său însoţitor este impresionant şi este de o măiestrie actoricească ieşită din comun (din istoria rece