• Ovidiu Pop

The Last Face (Sean Penn, 2016)

Filmul lui Sean Penn ar trebui interpretat ca o dovadă că dragostea se naște și există chiar și în cele mai cumplite locuri și momente.


Sean Penn este unul din cei mai versatili actori ai generației sale, recompensat deja cu două Oscaruri pentru rolurile fabuloase din Mystic River (2003) sau Milk (2008). Penn a regizat cel puțin două filme excelente, The Pledge (2001) și Into the Wild (2007) care i-au confirmat talentul atât în fața cât și în spatele camerei. Ca persoană, Penn a fost mereu devotat cauzelor umanitare și a investit mult timp și efort pentru a ajuta atât victimele uraganului Katrina cât și pe cele ale dezastrului din Haiti.

În această notă, ultimul său film, The Last Face, spune o poveste din mijlocul războaielor civile din Liberia și Sudanul de Sud, confruntări sângeroase care au tulburat întreaga umanitate din perspectiva atrocităților comise, în special asupra populației civile.

Protagoniști sunt Charlize Theron și Javier Bardem, ambii posesori de Oscar, dar distribuția mai include nume sonore: pe actorul francez născut în Maroc, Jean Reno, pe versatilul actor englez Jared Harris și pe Adele Exarchopoulos.

Scenariul, scris de Erin Dignam, deși plasează acțiunea în zone de combat autentice și relatează evenimente reale, își centrează narațiunea pe o poveste de dragoste născută între două personaje ficționale: Wren (Theron) este directoarea unei agenții internaționale umanitare care asigură asistența medicală în zone defavorizate și Miguel (Bardem), un chirurg voluntar, extrem de implicat în acțiunile umanitare în spațiile afectate de război.

Scenariul poartă spectatorul înainte și înapoi, în timp și în locuri din lume, urmărind cuplul pentru o perioadă de 10 ani și două războaie, folosind intensiv tehnica flashback-ului. Cuplul se formează, evoluează și traversează perioade de crize și trăiri intensive, decepții, despărțiri și împăcări pe fondul problemelor preexistente ale celor doi protagoniști și pe fondul perspectivelor diferite asupra implicării într-un război fără sens. Wren și Miguel sunt personaje care se consumă unul pe celălat, au o vibrație necontrolată în fața vieții și a morții, în fața dragostei și a războiului. Însuși filmul este consumat într-o oarecare măsură de perspectiva individualistă a celor doi protagoniști, de receptarea și relatarea proprie a mediului exterior ostil și de circumstanțelor tragice în care această dragoste se naște și evoluează.

Filmul a fost primit cu multă reticență la Cannes, acolo unde a fost prezentat în premieră și a suscitat comentarii negative datorită perceperii de către public a unei analogii ofensatoare între războiul civil din Africa și relația romantică a protagoniștilor, sugerată în narațiunea voice-over a lui Wren ''...In this place of so much war, had I found peace?''

Ce se poate reproșa într-adevăr filmului este că suferința umană abundentă și secvențele sfâșăietoare pot face ca spectatorul să nu rezoneze cu povestea de dragoste. Tragedia victimelor fără nume și fără fețe este mai importantă, fără îndoială, pentru spectator, îl tulbură și îl acaparează. Acesta devine insensibil în fața tribulațiilor cuplului de medici. Din acest punct de vedere, inclusiv secvențele romantice, deloc senzuale, nu sunt gustate de spectator, întrucât nu par a fi la locul lor în aceast montaj.

Personajele, inclusiv cei doi protagoniști, sunt prea puțin nuanțate, construcția lor este elementară și ele poartă un dialog pe alocuri necredibil. Este păcat că actori excelenți ca Reno, Harris sau Exarchopoulos trec pur și simplu neobservați și sunt irosiți în roluri de aproape figurație.

În schimb, imaginea este spectaculoasă, mult mai bună decât însăși susținerea epică a filmului și dă senzația, pe alocuri, de film documentar. Există multe secvențe sângeroase, greu de văzut, imposibil de digerat, în care elementele vizuale dure par în exces: copii mutilați de bombe, cadavre arse, refugiați înfometați ori torturați, femei ciuruite de gloanțe. Penn insista să filmeze cadre încărcate de suferință, însa panica, zgomotul, oroarea aferente carnagiilor sunt construite atent și bine închegate.

De notat muzica filmului, semnată de Hans Zimmer, un alt laureat de Oscar pentru The Lion King (1994). Soundtrack-ul fimului este fantastic și oscilează între rock-ul lui Red Hot Chili Peppers (Miguel ascultă obsesiv muzica lor în căști, în timpul operațiilor), folk-ul lui Brett Dennen ori muzica cu accent puternic african a lui Geoffrey Oryema.


Personal, eu nu consider că Penn și-a dorit vreo clipă ca filmul său să se constituie ori să fie receptat ca o introspecție în zonele africane măcinate de război civil. Nu cred că Penn a avut intenția să tragă un semnal de alarmă ori să îndrepte atenția publică către ceea ce de obicei Vestul refuză să vadă: atrocitățile comise în Africa împotriva populației civile și problema refugiaților, tot mai actuală.

Cred că intenția lui Penn a fost să deseneze un cadru, un context și un fond pentru zbuciumata și complicata relație a celor doi protagoniști. Totuși, când faci un film despre tragedia umană reală pe care o decelezi extrem de explicit, este extrem de probabil ca spectatorul să nu mai sesizeze nicio clipa melodrama romantică a personajelor ficționale. Penn este posibil să fi pierdut balansul între oroare și empatie și să fi greșit proporțiile. Poate că mesajul lui Penn ar trebui interpretat ca un simbol al faptului că dragostea se naște și există chiar și în cele mai cumplite locuri și momente. Dar, zămislită în acest fel, are șanse mari să fie învinsă.

Regie:

Sean Penn

Scenariu:

Erin Dignam

Actori:

Charlize Theron, Javier Bardem, Adèle Exarchopoulos, Jared Harris, Jean Reno

Citește mai mult:

Arctic (Joe Penna, 2018)
Beanpole (Kantemir Balagov, 2019)
The Cranes Are Flying (Mikhail Kalatozov, 1957)
Apocalypse Now (Francis Ford Coppola, 1979)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro