• Ovidiu Pop

The Irishman (Martin Scorsese, 2019)

Un fel de importanță istorică aparte a peliculei conferită de prezența pe generic a unor actori legendari, aflați inevitabil spre un sfârșit fabulos de carieră.


Fostul procuror criminalist (devenit scriitor) Charles Brandt, a publicat în anul 2004 o carte intitulată I Heard You Paint Houses. Autorul a dezvoltat varianta oferită de faimosul gangster Frank ''Irlandezul'' Sheeran, care ar fi recunoscut spre sfârșitul vieții sale că a fost asasinul lui Jimmy Hoffa. Astfel, pentru cei care acceptă ca veritabilă confesiunea lui Sheeran, marele mister privind dispariția liderului sindical la data de 30 iulie 1975 își găsește, în sfârșit, o dezlegare.

Se pare că lui Martin Scorsese i s-a părut această variantă a istoriei crimei organizate ca fiind cea reală sau, în orice caz, cea potrivită cineastului pentru turnarea unei drame epice care să aibă în centrul narațiunii viața și activitatea gangsterului american de origine irlandeză.

Sheeran, veteran în al doilea război mondial, un șofer de camion ajuns lider sindical zonal și, de fapt, asasin al mafiei italo-americane, a lucrat pentru Familia lui Russell Bufalino și a avut îndatorirea, printre multe altele, de a-l proteja (până la un punct) pe atotputernicul lider de sindicat James Riddle Hoffa, cu care a dezvoltat de-a lungul anilor o prietenie autentică.

Pornind de la scenariul adaptat al lui Steven Zaillian, Scorsese a regizat și produs The Irishman, reușind să alcătuiască pentru acest proiect o distribuție realmente impresionantă: Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci (oficial retras, a acceptat cu greu această ultimă provocare), Ray Romano, Bobby Cannavale, Anna Paquin, Stephen Graham, Stephanie Kurtzuba, Jesse Plemons, Harvey Keitel. Palmaresul lui The Irishman nu se rezumă doar la distribuția abundentă în nume grele. Bugetul alocat filmului a fost uriaș (159 de milioane dolari), durata acestuia depășește 3 ore, devenind astfel cel mai scump și cel mai lung film din cariera lui Scorsese. Distribuit de Netflix, după premiera mondială în cadrul Festivalului de Film de la New York pe 27 septembrie, filmul a rulat o perioada limitată în cinematografe pentru a deveni disponibil exclusiv online pe rețeaua de streaming la 27 noiembrie. De asemenea, The Irishman marchează și prima colaborare a lui Scorsese cu marele Pacino.


Din interiorul unei camere a azilului de bătrâni, singur, părăsit de propria familie, decrepit dar introspectiv, Frank Sheeran (Robert de Niro) își povestește viața printr-un monolog care constituie vocea narativă a filmului. Relatarea pare mai mult o confesiune a unui om care a ales o cale strâmbă pe care a călcat cu mândrie peste cadavre, un drum plin de violență, răzbunare și trădare pe care l-a străbătut alături de protectorul său mafiot Russell Bufalino (Joe Pesci), departe de familia lui, urmând doar codul nescris al nelegiuiților. În ciuda faptului că traversat o perioada interesantă a istoriei americane în care a fost mai mereu în miezul lucrurilor ce se petreceau, la sfârșitul vieții, Sheeran pare să experimenteze o senzație nouă: regretul de a fi irosit o viață de om fără dragostea familiei sale și de a fi ales, la un anumit moment să facă altceva decât i-a dictat sufletul. Depărtarea lui Peggy (Anna Paquin), fiica ce a văzut și înțeles mai multe decât ar fi trebuit, precum și execuția lui Hoffa (Al Pacino) sunt apăsările care până la urmă îl frâng pe durul irlandez. 

Filmul este o poveste adevărată în care războaiele familiilor mafiote, crima organizată și execuțiile comandate se intersectează cu politica americană, cu mișcările sindicale, cu asasinarea președintelui Kennedy, cu preluarea puterii de către Castro în Cuba, cu încercările CIA de a răsturna noul regim de la Havana.

Scorsese a construit filmul în stilul său obișnuit pentru subiectul abordat: erupții violente ale personajelor, limbaj colorat, dialog condimentat cu umor negru, relatări cronologice ale unor evenimente de importanță mondială, personaje cu corespondent real. Ceea ce imprimă o notă distinctă lui The Irishman este accentul pe care Scorsese l-a pus de această dată pe dimensiunea introspectivă, pe trăirea unui om dur, ajuns bătrân și fragil, condamnat parcă să își ispășească păcatele din scaunul cu rotile, nefiind lăsat să moară și permițându-i-se exclusiv să experimenteze, pentru întâia dată, neputința, regretul, deșertăciunea, păcatul ori apropierea de Dumnezeu.


Tehnica inovativă de întinerire a actorilor folosită de Scorsese în secvențele de flashback a constat în efectele speciale create de Industrial Light and Magic, un procedeu care a mai fost folosit în The Curious Case of Benjamin Button (2008). Nu sunt sigur că viitorul makeup-ului în industria filmului este amenințat, atât timp cât tehnica aleasă de Scorsese are două mari vicii. Pe de o parte, am reușit cu greu să mă distrag senzației că actorii sunt, pe alocuri, niște păpuși de ceară ori personaje de animație, ochii albaștri ai lui de Niro contribuind serios la o senzație de artificial destul de ciudată. Pe de cealaltă parte, este greu chiar și pentru actori de talia lui de Niro sau Pacino, ambii ajunși aproape de 80 de ani, să simuleze în interpretarea lor o vârstă mai tânără pe care să o afișeze în postură, mers, mobilitate sau nivel de energie emanat. Cu toate acestea, este de notat atenția în vederea respectării întocmai a vârstei personajelor în funcție de cronologia secvențelor intercalate. Alegerea lui Scorsese pentru imaginea filmului a mexicanului Rodrigo Prieto se dovedește a fi extrem de inspirată. Editarea filmului este realizată impecabil de Thelma Schoonmaker, în fiecare secvență acțiunea și personajele fiind plasate corect în epocă și în spațiu, în așa fel încât tranzitul de la prezent la flashback ori flashforward într-o asemenea poveste complicată, cu personaje pestrițe și întinsă de-a lungul câtorva decenii, este fără cusur.  The Irishman este cursiv și narația alunecă firesc.


Fără să dea vreo posibilitate cât de mică de deconectare a spectatorului, în ciuda duratei sale extinse, The Irishman ține atenția captivă ca beneficiu direct al utilizării unui subiect care a intrigat America pentru decenii (dispariția lui Hoffa), al dezavuării relațiilor oculte din interiorul arcului mafie - politică, al unei povești extrem de bine conturate și al prezenței pe ecran a unor nume legendare ale cinematografiei. Mă feresc să afirm că interpretarea actoricească ar fi cea care dă valoare filmului, până la urmă personajul Hoffa a mai a beneficiat în 1992 de o interpretare excelentă a unui actor magistral. De fapt, nu găsesc nicio diferență semnificativă de calitate între Casino (1995) sau Goodfellas (1990) și The Irishman. De această dată, publicul cinefil receptează un fel de importanță istorică aparte a peliculei conferită de prezența pe generic a unor actori legendari precum de Niro și Pacino, aflați inevitabil spre un sfârșit fabulos de carieră. La o vârstă respectabilă, amândoi reiau roluri de mafioți, cele care, de altfel, le-au lansat carierele amândurora. Sunt convins că pentru toți cei implicați în proiect, inclusiv pentru Scorsese, The Irishman nu este filmul vieții lor, este doar un ultim exercițiu, o demonstrație finală, un soi de potpuriu care să le pecetluiasca încercarea de a fi printre cei mai buni din toate timpurile cinematografiei.

Regie:

Martin Scorsese

Scenariu:

Steven Zaillian, Charles Brandt

Actori:

Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci

Citește mai mult:

Taxi Driver (Martin Scorsese, 1976)
The Last Temptation of Christ (Martin Scorsese, 1988)
Le Cercle Rouge (Jean-Pierre Melville, 1970)
Correspondências (Rita Azevedo Gomes, 2016)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro