• Bianca Ghelbere

The City Of Lost Children (Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet, 1995)

După succesul și controversa producției Delicatessen (1991), regizorii Marc Caro și Jean-Pierre Jeunet colaborează încă o dată.


recenzie film La cite des enfants perdus

Prin maiestuoasa îmbinare a suprarealismului lipsit de obligația elucidării cu halucinantul inspirat de Orwell prin distopiile sale ori de Kafka prin prizonieratul ilogic al birocrației, iluștrii regizori francezi Marc Caro și Jean-Pierre Jeunet colaborează încă o dată în anul 1995, pentru aducerea la viață a filmului The City Of Lost Children (t.o. La cité des enfants perdus). După succesul și controversa producției Delicatessen (1991) poate fi greu de imaginat o turbulență mai puternică pe marile ecrane. Investind însă un buget considerat record pentru istoria cinematografiei franceze de până atunci, colaborarea ingenioasă dezlănțuie un univers haotic, încețoșat, ca un amalgam de dileme. Fără a strecura observabil o critică a unui sistem, neamplasând acțiunea într-un viitor dispus drept o repercusiune distopică, prin recunoașterea moravurilor terestre, dar și prin tehnica de filmare, scenografia poate fi atribuită unei dimensiuni paralele, concomitente contemporanului.

Orașul intitulat după misterioasele, recurentele dispariții ale copiilor, care par a reprezenta totuși singura formă de intelect în masa de ciudățenii individuale, precum și principala formă de rebeliune, este înconjurat de apă, amintind de o Londră aflată în plina expansiune a unei revoluții industriale. Astfel avem grupările de tineri orfani, a căror supraviețuire are ca țel găsirea lucrurilor care reprezintă un preț. Materialitatea obiectelor este redusă la nesemnificativ; ce nu reprezintă un dispozitiv de o tehnică extravagantă este precum o bucată cenușie de fier vechi, a cărei valoare este greu apreciată. În ciuda prezenței fluidului eliberator, peisajul se prezintă toxic, în nuanțe bolnăvicioase de smog, cu o apă aparent îmbibată în reziduuri ucigătoare, căminul marinarilor și al industriașilor ostili, a patronilor înecați în opium. Clădirile amorfe leagă străzi superioare celor comune, căile de trecere existând la orice nivel, cel terestru fiind sfidat.

Construit pe planul a două narațiuni concomitente, care se influențează constant, filmul urmărește pătrunzător o evoluție și o deteriorare totodată a caracterelor complexe, conturate contradictoriu, ori complementar unul pentru celălalt.

Pe un prim plan, vulgaritatea și perversitatea divertismentului brutal, al satisfacerii prin oroare sunt definitorii pentru evenimentele din oraș. Astfel masivul One (un Ron Perlman aflat la începutul carierei, încă necunoscător al limbii franceze), folosit de circ drept un specimen animalic pentru forța sa corporală ajunge a cunoaște pe tânăra fată Miette (Judith Vittet).

Planul paralel deschide cadrul fantastic al castelului insular, lăcașul omului de știință psihotic, tulburat de lipsa de vise. Devastarea sa a condus la mania și crima furtului de copii, ale căror vise urmează a fi capturate și transferate prin mașinării complexe subconștientului antagonistului Krank (Daniel Emilfork) de către clonații sclavi, personalizați de iconicul Dominique Pinon. City of Lost Children nu se oprește însă în a-și dispune figurile într-o imagine extrapolantă, ci le oferă și atribuții duale, nedevenind însă obositor ori pierzând firul narativ, logica dezvăluindu-se în haotic. Clonele nu sunt simpli pioni, ci profită de cantitate pentru a-și ușura munca, fiind ei însiși aflați într-o perpetuă căutare a "originalului"; relația dintre fizic fragila copilă și emoțional dezechilibratul One pare a deraia într-o pasiune înflăcărată, demonstrând însă o fraternitate, un sprijin reciproc a două suflete însingurătate.