• Ruxandra C.

The Artist (Michel Hazanavicius, 2011)

Artistul - cântec de lebădă sau patrimoniu?

Pentru mine, filmul Artistul, regizat de Michel Hazanavicius, se comprimă în trei imagini: o clepsidră, frunza ruginie desprinsă din copac ce pluteşte în aer şi se aşterne pe sol şi apa din acel pahar pe jumătate plin, atinsă de un bobârnac, speriată, după care se linişteşte imediat după tresărire.

...Ultimele fire de nisip ale filmului mut se scurgeau, fără ca vedeta genului să realizeze că alunecă odată cu ele, iar când clepsidra s-a răsturnat George Valentin s-a trezit, debusolat, dincolo, integral îngheţat de "şuvoi". Epoca filmului vorbit îşi intrase în drepturi, odată cu prăvălirea frunzei ruginii pe pământ.

Va accepta George noul rol, al "expiratului", fiindcă va înţelege cum cerinţele vremurilor l-au depăşit? Sau se va încăpăţâna să lupte pe baricadă, convins că atât arta, cât şi artistul nu sunt efemeride? Conştient că valoarea actului creativ, întrucât conţine în sine esenţa, supravieţuieşte oricărei formule de exprimare, va milita.

Teza e sugestiv marcată în secvenţa în care operatorul insistă asupra paharului izbit de Valentin: apa tresaltă, dar revine la calmul iniţial...

Acţiunea propriu-zisă a filmului debutează în anul 1927, la apogeul perioadei mute, când, firesc, zorii următorului gen pătrund în peisaj. Chiar atunci, destinele lui George Valentin şi al lui Peppy Miller se intersectează, întâmplător... El, idolul mulţimii, ea, temperamentală dansatoare dând buzna în Hollywood, înlănţuiţi în câteva secvenţe episodice turnate pe platou, deschizând calea dramaticelor confruntări între vechi şi nou.

Pe atunci, niciunul nu bănuia cum viaţa le va inversa rolurile.

Între cele câteva piruete, starul nutreşte o simpatie faţă de ocazionala sa parteneră, însă nu o vede capabilă de o autentică profesiune cinematografică, nu-i va susţine demersurile, iar Peppy, curajoasă, ţinteşte ascensiunea, fără, însă, a-şi imagina că vreodată îl va coborî de pe afiş.

"Cenuşăreasa" nu părăseşte scena, întrucât nu concepe afundarea într-un miez de noapte, şi se insinuează în jocul concurenţial cu paşi mărunţi, dar siguri. Ea este aceea ce va despica în două cărarea.

Rolul de arbitru – fiindcă va exista şi aşa ceva – şi-l va asuma publicul, cu putere decizională, preferinţe şi momente de clarviziune, iar în postura celui care dă trendul, va avea rezonanţă puternică în lumea producătorilor de lungmetraje. Care erau dispuşi, oricând şi oriunde, să taie în carne vie...

La momentul zero al tranşării problemei (al opţiunii), categoric au fost preferate dialogul natural, comunicarea prin viu grai, deducerea mesajului cu ajutorul pantomimei fiind mai anevoioasă, în pofida performanţelor atinse în domeniu de cei mai talentaţi actori. Comparativ, s-au statuat ascensiunea şi degradarea şi, inevitabil, cineva a ajuns vertiginos în vârful muntelui, iar celălalt, măturat de pe soclu, s-a prăvălit în abis.

Fără milă, fără compasiune, a contat exclusiv succesul de casă.

Fără a deveni ostentativă, regia a devoalat, treaptă cu treaptă, atât urcuşul, cât şi coborâşul.

Astfel, din fotoliu, spectatorul va asista la însingurarea lui George, la declin, pe măsură ce îşi pierde prestigiul, nevasta, bunurile strânse într-o viaţă opulentă, la licitaţii publice, îşi îneacă amarul în alcool şi atinge cote paroxistice de revoltă, dând foc arhivei personale de filme. Pe de altă parte, în paralel, se constată cum Peppy se încarcă cu zestrea de audienţă şi materială a perdantului, reuşeşte să preia la pachet şoferul şi maşina lui George Valentin, acaparează mass-media şi companiile producătoare.

Michel Hazanavicius interpune, acum şi aici, o acoladă importantă în sensul că propune diferenţa structural-comportamentală a protagoniştilor, Peppy Miller nerămânând indiferentă faţă de ceea ce trăieşte George Valentin. Dimpotrivă, sare în ajutor la ceas de cumpănă. Nu o face din postura de femeie îndrăgostită, ci dintr-un impuls lăuntric, dintr-un crez artistic. Nu e o uzurpatoare.

Peppy a intuit ceva ce doar căţelul părea a fi înţeles (prin felul în care acţiona) de la început, faptul că Artistul, scris cu majusculă, are inclus respectul umanităţii faţă de Artă.

Nu există justificare, scuză pentru un abandon, din partea oricui, şi mai cu seamă survenit în plan social, iar, o dată în plus, o asemenea eroare trebuie jugulată când numele aparţine unor făpturi înzestrate cu har.

Actorul, artistul sunt bunuri de patrimoniu!

Resuscitarea lui George Valentin, survenită în ceasul al 12-lea, prin aportul "părţii adverse", dovedeşte, în primul rând, că harul persistă. Oricât de vitrege s-ar dovedi împrejurările şi, totodată, cât de nepotrivite sunt "judecăţile de valoare" raportate la un model conjunctural. Obiceiul de a gara pe linie moartă un nume doar pentru că trendul a devenit altul şi a nesocoti că noul trend are, la rându-i, o medie de viaţă limitată are marele dezavantaj că sugrumă valori autentice. Şi, poate, de a deschide poarta oportuniştilor. N-a fost cazul aici. Dar se putea la fel de bine ca, la diferenţă de secunde, să fi fost curmată o carieră încă prolifică.

Omul excepţional de odinioară s-a reinventat într-un format inedit, de succes, întrucât spiritul său, chiar anesteziat, a primit gura necesară de oxigen.

Finalul producţiei, cu acel dublu step sincronizat (marca Fred Astaire/Ginger Rogers, impecabil executat de cuplul Jean Dujardin/Bérénice Bejo, foarte bun în ansamblul întregii pelicule), sugerează cinefilului exact cursivitatea fenomenelor cultural-artistice şi barbaria gestului de a întrerupe o astfel de manifestare.

Peppy Miller, cu intuiţie şi clarviziune, a pândit răsturnarea clepsidrei înainte de a fi apărut la orizont pericolul degradării imaginii sale şi a planat, conştient, către viitor.

Câteva cuvinte şi despre maniera realizării filmului: alb/negru în plin secol XXI, film mut, în cel mai clasic model.

Oare de ce tocmai aşa?

Răspunsul pare a fi de ordin demonstrativ.

S-a greşit când stilul a fost blamat, stigmatizat – întrucât, iată, atributul de film mut nu a alterat mesajul, nu a văduvit percepţia auditoriului de sensurile subtile ale scenariului. S-a ajuns, pur şi simplu, la aceeaşi destinaţie, apelând la trasee diferite. Cu plusul şi minusul fiecărei încercări.

S-a avut în vedere şi s-a atestat cu brio perenitatea. Longevitatea filonului cultural-artistic, unde trecutul nu primeşte blamul uitării.

Regie:

Michel Hazanavicius

Scenariu:

Michel Hazanavicius

Actori:

Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman

Citește mai mult:

Angels and Insects (Philip Haas, 1995)
To Have and Have Not (Howard Hawks, 1944)
Rebecca (Ben Wheatley, 2020)
The Square (Ruben Östlund, 2017)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro