• Ovidiu Pop

Skjelvet (John Andreas Andersen, 2018)

Un film care îți captează atenția de la debut până la final și te face să te gândești la viață, familie și la cât de mici suntem de fapt.


După trei ani de la surprinzătorul Bølgen (2015), cu un regizor diferit de data aceasta, John Andreas Andersen, Skjelvet continuă povestea familiei care trecuse prin dezastrul de la Geiranger, faimosul fiord norvegian. Tsunami-ul provocat de mișcările munților a lăsat urme grele, în special în sufletul și mintea geologului Kristian Eikjord (Kristoffer Joner). De această dată, un cutremur cu o magnitudine fără precedent amenință să distrugă capitala Oslo. La fel ca și în cazul lui Bølgen, premisele filmului nu sunt deloc ficționale, pericolul unui cutremur devastator în capitala norvegiană fiind cât se poate de real.

Kristian duce o viață solitară și depresivă, departe de familia sa, de soție (Âne Dahl Torp) și copii (Jonas Hoff Oftebro, Edith Haagenrud-Sande), care s-au mutat la Oslo. El este încă extrem de afectat și se învinovățește pentru moartea oamenilor pe care nu i-a putut avertiza și salva înainte de declanșarea tsunami-ului pe care îl prevăzuse. Deși privit de comunitate ca un erou, Kristian are mari dificultăți în a lupta cu trauma lui și pare că s-a transformat într-o umbră a celui care a fost.

Când un coleg și prieten geolog este ucis de prăbușirea aparent inexplicabilă a unui tunel, Kristian împreună cu fiica celui dispărut va începe o investigație în Oslo. Concluzia terifiantă la care ajunge curând va fi privită cu scepticism de către propria lui familie și ignorată de autorități.

În geometria filmului, această investigație durează mai mult de o oră. Regizorul Andersen își întârzie în mod voit momentul declanșării catastrofei, în mod absolut atipic pentru genul de film abordat. Surprinzător pentru publicul avid exclusiv de acțiune distructivă, Skjelvet nu este construit deloc într-un stil plictisitor. Spațiul creat până la declanșarea cutremurului îngăduie spectatorului să cunoască noțiuni despre seisme, foarte profesional abordate, cât și să exploreze profunzimea personajului Kristian.

Este surprinzător, pe de o parte, cât de multe a putut realiza, cel puțin din punct de vedere vizual, regizorul Andersen fără a avea la dispoziție bugetele imense americane. Pe de cealaltă parte, Skjelvet, aidoma lui Bølgen, nu respectă tiparele filmelor de la Hollywood, ceea ce îl face să fie mult mai interesant de urmărit. Spre exemplu, Andersen nu pare a se ghida după conceptul catastrofei uriașe care asigura automat un succes uriaș filmului său, proporțional. Chiar după ce acțiunea devastatoare propriu-zisă se declanșează, Andersen continuă să focuseze personajul central și familia acestuia, imprimând o notă emoțională, personală, umană întregului dezastru care își are epicentrul doar în plan secund. Până la urmă, nicio nenorocire nu este resimțită în mod realist nici măcar dincolo de marele ecran dacă nu amenință integritatea și viața unor ființe umane.

Sunetul este absolut remarcabil, în special în secvențele extrem de vizuale ale colapsului clădirii în care se află protagoniștii, fiind extrem de bine speculate zgomotele inerente ale ruperii cablurilor din puțul liftului ori scârțâitul provocat de crăpăturile geamurilor imense. Toate contribuie aproape subliminal la senzația de terifiant, Andersen indicând că nici măcar pentru un disaster movie nu este nevoie întotdeauna de zgomote uriașe de explozii pentru ca publicul să trăiască autentic senzația scontată.

Imaginea este excelentă, efectele vizuale, în special cele care detaliază ruperea unui zgârie-nori întocmai ca o coală de hârtie, fiind exploatate aproape exclusiv pentru a accentua lupta omului cu forța inegală a naturii.

Poate Skjelvet nu este nimic mai mult decât un sequel, o doză de entertainment, puțin clișeistic în mod inevitabil: în mijlocul unui dezastru, orice familie lasă disensiunile deoparte, se zbat până la sacrificiu personal și realizează în final cât de tare se iubesc. Dar, cu siguranță, Skjelvet este ceva mai mult decât filmul de sâmbătă seară: îți captează atenția de la debut până la final și te face să te gândești la viață, familie și la cât de mici suntem de fapt.

Regie:

John Andreas Andersen

Scenariu:

John Kåre Raake, Harald Rosenløw-Eeg

Actori:

Kristoffer Joner, Ane Dahl Torp, Edith Haagenrud-Sande

Citește mai mult:

Kynodontas (Yorgos Lanthimos, 2009)
Equilibrium (Kurt Wimmer, 2002)
Nightbreed (Clive Barker, 1990)
Le Cercle Rouge (Jean-Pierre Melville, 1970)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2021 blogdefilm.ro