• Mihai Gîndu

Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)

O minunată peliculă despre film şi condiţia artistului, cu acţiunea plasată pe un fundal de epocă, cu un final tulburător, aducând un tribut tuturor celor care au crezut în Artă, cu majusculă.


O minunată peliculă despre artă şi condiţia artistului, cu acţiunea plasată pe un fundal de epocă, Restul e tăcere este un film care impresionează, având, poate, doar vreo câteva dialoguri mai puţin reuşite, în rest făcându-se remarcat prin maniera originală, tragicomică în care ne sunt prezentate aventurile, micile sau marile drame şi sacrificiile prin care trebuie să treacă un tânăr entuziast, alături de colaboratorii săi, vrând să realizeze un film istoric. (Astfel şi este prezentată, în debut, pelicula, ”o istorie tragicomică”, cu toate că cine o va vedea până la final va rămâne cu impresia mult mai accentuată că a urmărit un film impregnat de tragism, deşi Nae Caranfil se dovedeşte acelaşi cineast care excelează în arta umorului rafinat şi deseori caustic).

Proiectul unui film despre Războiul de independenţă (Independenţa României, 1912, unul dintre primele filme româneşti) este pretextul pentru o poveste în care sunt derulate imagini pitoreşti, conturate caractere diverse, antagonice şi ţesute intrigi aparte. Este inspirat parţial din fapte şi personaje reale, dar, ca de obicei, transpunerea în scenă schimbă unele date, nume şi situaţii.

Artistul Grigore Ursachi (excelent interpretat de Marius Florea Vizante) pare a fi prototipul tânărului idealist, candid, nepervertit, însă ferm în convingerile şi aspiraţiile sale, ceea ce îl va face să intre pe contrasens cu societatea viciată şi mercantilă în care trăia.

Inclusiv cu tatăl său, cu care se regăseşte de-abia la final.

”Braţul lui Dumnezeu, nu braţul pictorului mi-a întins cei doi bănuţi. Era un semn, un mesaj secret: Leon, vreau ca ştiinţele şi artele să triumfe acolo jos” este mai mult decât o replică memorabilă a acestui film (deşi este rostită de un personaj care avea un caracter îndoielnic şi care în cele din urmă va trăda cauza), ar trebui să fie un port-stindard al artistului care îşi duce existenţa şi îşi îndeplineşte misiunea în Purgatoriu.

(Filmul este şi un prilej pentru a prezenta rivalitatea între arte, cu accent pe cea dintre teatru şi film, cel din urmă fiind văzut, poate, ca o disciplină mai frivolă – însă, se va vedea, una capabilă de revanşă dacă este exploatată artistic corespunzător).

Doar parţial film în film, pelicula lui Nae Caranfil se concentrează pe realităţile din spatele scenei, pe dramele din culise, fiind în acelaşi timp şi o meditaţie amară asupra destinului artei.

”Oare se poate face ceva durabil dintr-un material atât de fragil?” este o altă replică ce trimite şi la problematica perenităţii filmului ca artă.

Nu lipsesc intrigile şi replicile savuroase, dar este evident mai mult o dramă decât un film satiric, deşi are destule ingrediente de acest gen. Nu mă miră această reuşită din partea unui regizor de talia lui Nae Caranfil şi e o adevărată încântare să participi ca spectator (şi ca om) la punerea sa în scenă. Finalul, pe care nu îl dezvălui în detaliu, este unul foarte complicat, fiindcă atinge atât problema sacrificiului, cât şi a sorţii artei în ansamblu, în vremuri vitrege. Şi mă tem că au devenit şi mai vitrege de la anul lansării filmului până în prezent, când l-am revăzut aproape cu durere. Este tulburător, dramatic, demn de o mare realizare cinematografică şi aduce un tribut tuturor celor care au crezut în Artă, cu majusculă.

Este impresionant ce cronici pozitive are pe IMDb, un loc în care nu ai da neapărat mari şanse unei producţii est-europene, majoritatea celor care şi-au făcut cunoscute impresiile acolo comentându-l favorabil şi explicând cu argumente de ce le-a plăcut filmul, mulţi acordându-i chiar nota maximă.


Filmul a fost distins cu numeroase premii Gopo, cu Trofeul Martini & Rossi pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de la Paris, Premiul special al juriului (Romanian Union Filmmakers – 2008) şi a primit mai multe nominalizări, inclusiv pentru Leopardul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno.

Regie:

Nae Caranfil

Scenariu:

Nae Caranfil

Actori:

Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta

Citește mai mult:

Frumos e în septembrie la Veneţia (Nae Caranfil, 1983)
Dolce far niente (Nae Caranfil, 1998)
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro