• Ovidiu Pop

Rebecca (Ben Wheatley, 2020)

Un alt remake care nu poate să atingă nivelul filmului original.


Sunt câteva motivații pentru care o casă de producție și un regizor de film se pot aventura să turneze un remake. Poate ca să aducă o poveste veche în contemporan și să îi sublinieze astfel universalitatea. Poate că sunt mânați de interesul readucerii în actualitate a unui subiect vechi, care a epatat în trecut la prima apariție în cinematografe, pentru ca generațiile mai tinere, deloc amatoare de film vechi, să poată să savureze la rândul lor povestea. Sau poate că un regizor se gândește să abordeze diferit un scenariu vechi, poate chiar o ecranizare a unui roman clasic și să ii dea o tușă personală, modificând tiparul și percepția publicului prin noua versiune a filmului.

Pentru mine, e greu de înțeles care a fost motivația lui Ben Wheatley ori a Netflix-ului să facă un remake al bijuteriei Rebecca a lui Alfred Hitchcock, maestrul englez de neegalat al melodramelor. Adaptarea de către marele regizor englez a romanului omonim (atât de popular) al lui Daphne du Maurier a fost primul proiect american al cineastului, realizat cu nu mai puțin celebrul producător David O. Selznick. Distribuția unui proiect grandios ca Rebecca a fost opulentă în epocă, producția a fost fabuloasă și regia impecabilă. Stilul unic al lui Hitchcock, pătrunzător și profund, a făcut din Rebecca un thriller-capodoperă a suspansului și a dramei psihologice prin prezentarea inedită a misterelor trecutului care îi bântuie pe cei prezenți.

Prin reluarea adaptării romanului lui du Maurier, Netflix și Wheatley au eșuat tocmai în a atinge publicul în felul în care îl atinge și astăzi versiunea originală a filmului din anul 1940. Dincolo de cele trei personaje centrale ale poveștii, Maxim de Winter, soția lui și doamna Danvers, tocmai cel de-al patrulea personaj, Rebecca, a fost acela care domina viața celorlalți și suscita întregul interes al spectatorului: ea era invizibilă, dar pretutindeni. Nu vorbea cu nimeni, dar grăia doamna Danvers în locul ei și pentru ea. Conacul Manderlay era îmbibat cu aerul ei, cu prezența ei și cu monograma sa celebră. Rebecca era atotputernică. Ea controla ce se întâmpla și cum se întâmpla. Niciodată un personaj absent, o femeie moartă, nu a fost atât de prezent în fața spectatorului și atât de viu, colorat, distinctiv în ochii publicului.

Sigur că Lily James nu e Joan Fontaine. În niciun caz Armie Hammer nu este Laurence Olivier. Din păcate, nici măcar Kristin Scott Thomas nu este Judith Anderson, cea care a câștigat o nominalizare la Oscar pentru rolul doamnei Danvers.

Dar viciul major al producției Netflix din 2020 este tocmai prezența vaga a Rebeccăi pe coridoarele de la Manderlay. Fără un personaj nevăzut pe ecran care să emane o forță ce zguduie spectatorul, așa cum o făcea acum 80 de ani personajul lui Hitchcock, remake-ul din 2020 nu este decât o încercare de a resuscita greșit o poveste clasică sau doar o încercare de speculare a potențialului de marketing al unui asemenea titlu.

Regie:

Ben Wheatley

Scenariu:

Jane Goldman, Joe Shrapnel, Anna Waterhouse, Daphne Du Maurier (roman)

Actori:

Lily James, Armie Hammer, Kristin Scott Thomas

Citește mai mult:

On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
Angels and Insects (Philip Haas, 1995)
To Have and Have Not (Howard Hawks, 1944)
Lost Highway (David Lynch, 1997)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro