• Ovidiu Pop

Perfect sănătos (Anca Damian, 2017)

O intrigă cu iz polițist cu o atmosferă extrem de actuală: un judecător ar fi putut să fie asasinat într-o încercare aproape mafiotă de a intimida actul de justiție.


Perfect sănătos, regizat de Anca Damian, este un film care are la bază un scenariu minimalist, cu o intrigă polițistă. Scris de Damian împreună cu Lia Bugnar, scenariul dezvoltă povestea morții accidentale? a unui judecător (Vlad Ivanov), care, în ciuda stării perfecte de sănătate, își găsește sfârșitul căzând pe scările interioare ale unui restaurant, la o petrecere exclusivistă de judecători și procurori. Concluzia oficială a superficialei anchete inerente este că judecătorul a murit din cauza unui atac de cord. Fiul acestuia, Andrei (Anghel Damian), imediat după înmormântarea tatălui său, inițiază o anchetă proprie în încercarea de a lămuri circumstanțele neclare și ciudate în care judecătorul a murit. Tânăra soție a tatălui său (Cristina Florea) ori procurorul care se ocupă de caz (Adrian Titieni) nu par să îi întindă o mană de ajutor în demersul lui și, aparent, sunt cumva complici într-o crimă teribilă. Fiecare personaj pare a avea o biografie și o agenda ascunsă ori gânduri oculte. Intriga cu iz polițist, încercările de reconstituire a indiciilor care să-l conducă pe Andrei către un adevăr acceptabil, contribuie la construcția unei atmosfere extrem de actuale: Andrei prezumă că tatăl său, judecător, ar fi putut să fie asasinat într-o încercare aproape mafiotă de a intimida actul de justiție.

Vlad Ivanov apare pe ecran exclusiv (din păcate) în secvențele flashback care descriu cum și-a petrecut ultima zi din viață, așa cum este ea deslușită de Andrei.

Din nefericire, în absența unei revelații a spectatorului pe latura ''anchetei'' desfășurate de Andrei pe cont propriu, filmul stagnează. Nici măcar investigația însăși a protagonistului nu captează atenția amatorului de suspans. Încercând să ignore ritmul greoi al desfășurării evenimentelor, spectatorul își poarte deconcentra atenția atât timp cât substanța poveștii în sine este dispersată de cadrele lungi, uneori inutile, de dialogul conjunctural pe alocuri și de replici artificiale. Actorii nu pot da profunzime personajelor lor pentru simplul fapt că scenariul nu le permite o atare explorare. Dialogurile sunt prea simple și nu au o încărcătură esențială pe intrigă. De fapt, un scenariu care are ca obiectiv real surprinderea și analiza durerii pierderii unei persoane dragi ori revelarea relației tată-fiu, ar fi trebuit să fie mai analitic și să ofere actorilor înzestrați din distribuție instrumente veritabile cu care aceștia să compună personajele. Acest lucru nu se întâmplă, din păcate. Durerea tinerei soții nu se receptează veritabil din cele câteva cadre în care personajul plânge sau narează scenele petrecute în ultima zi din viața celui dispărut. Durerea fiului pare să fie captivă sub masca rigidă a unui tânăr imun, absent, complet pierdut și aproape inexpresiv la orice trăire. Nici în cazul personajului Andrei, cele câteva secvențe ale răbufnirilor sale, complet circumstanțiale și incidentale, nu dau credibilitate unui personaj care în majoritatea timpului pare inert, văduvit de reacții, surprins într-o stare de împietrire. Relația tată-fiu este cvasi-inexistentă, spectatorul devenind confuz în lipsa unor detalii semnificative privind relația (distantă?) dintre cei doi. Legătura lui Andrei cu mama rămâne neexplorată, aceasta îi telefonează fiului în ziua înmormântării judecătorului, dar atât. Iubirea ratată a lui Andrei cu colega de liceu (Olimpia Melinte) naște oportunitatea unui dialog mai susținut și a unor secvențe mai puțin dubitative.

Este perfect adevărat că tăcerile lungi ale personajelor centrale dezvoltă o tensiune care se subtilizează cu ajutorul mișcărilor camerei. Aceasta surprinde priviri și gesturi grăitoare ele însele, imaginea filmului fiind o reușită, fără îndoială. Sugestia vizuală înlocuiește interpretarea actoricească în unele secvențe și acesta este un merit al regizorului care a reușit compunerea unor cadre care contribuie la o confuziune a stărilor și la o ambiguitate a sentimentelor, pentru atingerea obiectivului de a construi o poveste pe care spectatorul să și-o asume, să o completeze, o poveste construită din cuvinte nerostite, gânduri și trăiri, toate amestecate într-un fel anume încât să emane o dramă umană pură. Din nou, scenariul lasă prea mult la dispoziția imaginației ori flerului spectatorului, făcându-l pe acesta să nu urmărească corect traiectoria dorită de scenarist, anume o analiză a dramei copilului care își pierde un părinte.

La finalul filmului, în loc de meditație și empatie cufundată în drama urmărită, mi-e teamă că spectatorul va împărtăși o doză de frustrare de a nu fi putut pătrunde decât superficial în profunzimea unei povești de altfel bine ticluite.

Regie:

Anca Damian

Scenariu:

Lia Bugnar, Anca Damian

Actori:

Anghel Damian, Vlad Ivanov, Olimpia Melinte, Adrian Titieni

Citește mai mult:

In Perfect Health (Anca Damian, 2017)
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro