• Ovidiu Pop

Parking (Tudor Giurgiu, 2019)

Filmul lui Tudor Giurgiu îl impune pe Mihai Smarandache, memorabil pentru interpretarea rolului principal în limba spaniolă.


Parking a fost proiectat în premieră la Gala de deschidere a TIFF 2019, fiind cel de-al patrulea lungmetraj semnat de regizorul Tudor Giurgiu. La baza scenariului semnat de același Giurgiu stă romanul ''Apropierea'' al scriitorului Marin Mălaicu-Hondrari, publicat în anul 2010.

Parking spune povestea lui Adrian (Mihai Smarandache), un tânăr emigrant român care ajunge ilegal în Spania anului 2002. În orașul Cordoba, Adrian se angajează ca paznic de noapte al unui parc auto și ajunge să aibă o relație de prietenie cu patronul său spaniol, Rafael (Luis Bermejo) și iubita acestuia (Ariadna Gil). Petrecându-și timpul în singurătate, visând la o carieră de scriitor, Adrian găsește aici liniștea necesară scrisului, însă nu își află inspirația. Aceasta ar putea veni în momentul în care o întâlnește pe María (Belén Cuesta), chitarista unei trupe rock, aflată și ea în anonimitate și la un început de drum.

Filmul nu abordează decât incidental problematica migrației românilor la începutul anilor 2000 ori condiția aceluia aflat într-o țară străină, scenariul nefăcând spectatorului o propunere în acest sens. De fapt, pare că Adrian a plecat dintr-o țară cu un peisaj și trai idilic, rezultat al imaginilor intermezzo filmate în 8 mm (cam fără cap și fără coadă) și a lăsat în urmă o familie și o soție. Pare că Adrian a sosit în Spania doar pentru a câștiga un salariu infim și a trăi la limita mizeriei și a subzistenței într-o zona călduroasă lângă Mediterana. De ce a ales Adrian să facă acest lucru, care este motivația lui pentru a-și părăsi soția (fără că aceasta să aibă măcar habar că este părăsită), sunt subiecte neexplorate de scenariu. Le putem doar intui.

În schimb, scenariu dezvoltă idila lui Adrian cu María și încearcă să convingă spectatorul de autenticitatea și frumusețea sentimentelor de iubire pe care protagoniștii le resimt de la prima lor întâlnire. Dincolo de banalitatea și simplitatea poveștii de dragoste dintre cei doi, aceasta nu poate transmite fiori sau emoție spectatorului atât timp cât el este atenționat că în fața ochilor săi se derulează o istorie de amor născută din minciună și promiscuitate și care permite protagoniștilor îndrăgostiți să trăiască un soi de viață dublă în timp ce calcă în picioare sentimentele partenerilor lor de viață. Pare doar o idilă pasională strict carnală, o atracție animalică, născută în special din apetitul sexual al unui bărbat claustrat de prea multe luni printre caroserii de mașini.

Personajul Adrian este fie posac, fie extrem de pasional, cu anumite intermitențe în acest tipar când trăiește momente și stări aproape letargice și devine liric. Dacă România l-a alungat pe tânărul cu veleități artistice cu lipsa ei de oportunități ori stimulente, este greu de înțeles cum în liniștea parcului auto năpădit de șobolani Adrian va găsi inspirație, oportunități ori un sens pentru viața lui.

Personal, fără să fac parada unui patriotism exacerbat, îmi displace în filmul românesc situația în care un român, fie el personaj principal sau secundar, este prezentat într-o lumina nedrept nefavorabilă, de cele mai multe ori exagerată sau atipică la nivelul întregii populații. Personajul principal Adrian este apatic, aproape leneș (nu face nimic altceva decât să fumeze, să trimită mesaje text sau să viseze cu ochii deschiși), nu lucrează nimic efectiv, doar asigură o prezență umană într-un parc auto din care potențialii hoți nu prea au ce fura, face un duș la un moment dat (în condiții patetice) și lustruiește ocazional câte o mașină (doar pentru a avea prilejul să tragă cu urechea la conversațiile șefului său). Adrian este prost plătit, naiv, credul și se lasă implicat în anumite afaceri dubioase ale unor patroni provinciali cu aere de gangster. Se poartă mizerabil cu soția lui (care străbătuse întreaga Europă cu autocarul doar ca să îi aducă acestuia sarmale și pălincă). De altfel, înclinațiile poetice ale lui Adrian se rezumă la expunerea propriilor intenții, acelea de a scrie ori de a publica. Dar Adrian nu face nimic pentru a atinge acest deziderat, abia dacă zărim într-o secvență un caiet mototolit în care viitorul scriitor își notează câteva gânduri. Este greu de digerat secvența jafului de la depozitul vecin, naționalitatea hoților de cd-uri nefiind nici ea onorantă pentru România ori români. Precizarea că hoții sunt originari din Teleorman mi se pare cel puțin nefericită și deloc la locul ei.

Este de apreciat coloana sonoră, bine ritmată și atent compusă pentru fiecare cadru. Prestația lui Mihai Smarandache este de notat, în special pentru interpretarea în limba spaniolă. Actorul face parte din generația tânăra a Teatrului Odeon din București și s-a remarcat ca actor de film în lungmetrajul De ce eu? (2015), semnat de Tudor Giurgiu. Din nefericire, pare că aptitudinile sale actoricești evidente sunt limitate de platitudinea scenariului și de subiectul acestuia aproape tocit și deloc novator.

Filmul curge lent, aproape greoi și în multe puncte devine plictisitor cu ajutorul cadrelor extinse ori inutile. Spectatorul poate fi sufocat de nuanța gri a filmului, mohorât de la început și până la sfârșit, în pofida anumitor cadre estivale, luminoase, caniculare. Ploaia care se reversa peste parcul auto spre finalul peliculei este cea mai potrivită pentru o anume stare pe care filmul o induce. În ciuda faptului că, la final, protagoniștii rămân împreună și încep un drum nou, nimic nu a reușit să mă facă să ies din starea de apatie și să îmi închipui, măcar, un viitor luminos pentru cei doi.

Regie:

Tudor Giurgiu

Scenariu:

Tudor Giurgiu, Marin Malaicu Hondrari

Actori:

Mihai Smarandache, Belén Cuesta, Luis Bermejo, Ariadna Gil

Citește mai mult:

Legături bolnăvicioase (Tudor Giurgiu, 2006)
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
Câinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu, 2013)
Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro