• Mihai Gîndu

Ôdishon (Takashi Miike, 1999)

O peliculă bizară, care îmbină romantismul cu sadismul şi împinge lucrurile la extrem; un labirint întunecat creat de unul dintre maeştrii genului horror, Takashi Miike.


Un film total neobişnuit şi frapant, Audition (regizat de Takashi Miike) se poate spune că, în genul său, se apropie de capodoperă. Un producător de filme aflat la vârsta a doua şi care îşi pierduse soţia în urmă cu ceva ani crede că redescoperă dragostea adevărată şi puritatea în persoana fostei balerine Asami, pe care o cunoaşte sub pretextul unei audiţii pentru un film. Însă aceasta se va dovedi doar începutul celui mai negru coşmar, fiindcă tânăra Asami, care fusese abuzată în copilărie, are un singur scop: să se răzbune pe bărbaţii nesinceri aflaţi în căutare de plăcere. Eleganţa care ucide. Surâsul diavolului. Masca înşelătoare a inocenţei. Toate acestea ar putea contribui la conturarea, foarte pe scurt, a portretului tinerei Asami, care îl va prinde într-un joc infernal şi (aproape) fără ieşire pe producătorul Aoyama, a cărui singură "vină" este un soi de romantism incurabil. Takashi Miike se dovedeşte un maestru al genului - apreciez în mod deosebit că elementele horror slujesc arta în filmul său, şi nu arta este înlăturată în favoarea scenelor de groază, ca în alte filme. Dar mijloacele sale de exprimare sunt terifiante. Este o peliculă bizară, care îmbină romantismul cu sadismul şi împinge lucrurile la extrem - recomandată însă numai celor care pot înţelege şi aprecia astfel de pelicule şocante, dar rafinate.

Uneori, pe parcursul vizionării filmului, ai impresia că ai intrat într-un labirint întunecat a cărui ieşire nu o mai întrezăreşti, că eşti captiv în universul morbid, dar fascinant imaginat de Miike. Aproape că te sufoci, dar groaza imaginată de regizorul japonez creează dependenţă şi, cu siguranţă, nu vei dori să întrerupi vizionarea, chiar dacă acest gest te-ar putea, figurativ vorbind, elibera.

Camera se opreşte pe câte un detaliu care îţi dă fiori, alteori sonorul te face să te cutremuri, iar ansamblul este unul care nu poate fi uitat prea uşor.

Ecranizare destul de fidelă după Ryu Murakami, deşi sunt şi diferenţe faţă de carte, filmul mai oferă o surpriză plăcută: în pelicula sa, Miike mizează pe două planuri: real şi imaginar (sau vis), pe care le îmbină cu o deosebită abilitate. Deşi aceste planuri paralele nu există în romanul lui Murakami, ele sunt un câştig cert pentru un film-cult care la vremea sa a făcut senzaţie. Şi pe bună dreptate. Îl recomand sincer atât amatorilor de bizar sau film-şoc elevat, cât şi tuturor admiratorilor lui Takashi Miike sau ai scriitorului Ryu Murakami, mai ales că filmul este şi foarte bine interpretat (Eihi Shiina o portretizează fără cusur pe Asami Yamazaki, în acest film dovedindu-se a fi mult mai mult actriţă decât model, iar Ryo Ishibashi este perfect în rolul bărbatului cuprins de criza vârstei a doua) .

Alături de Oldboy (şi, poate, de Janghwa Hongryeonjeon), este una dintre cele mai şocante şi mai valoroase pelicule asiatice de gen. Şi, per ansamblu, una dintre puţinele ecranizări care se pot lăuda că ar fi considerate chiar mai bune decât cartea care a stat la baza realizării lor, ştiut fiind, în lumea cinefililor (şi nu numai) că de obicei lucrurile stau exact invers.

Regie:

Takashi Miike

Scenariu:

Daisuke Tengan, Ryû Murakami (roman)

Actori:

Ryo Ishibashi, Eihi Shiina, Tetsu Sawaki

Citește mai mult:

On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
Nightbreed (Clive Barker, 1990)
Rebecca (Ben Wheatley, 2020)
Calvaire (Fabrice du Welz, 2004)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro