• Mihai Gîndu

Nimic (Yorgos Lanthimos, 2019)

Un bizar triunghi format din două femei şi un bărbat, ale căror destine se intersectează pe fundalul unei muzici electrizante, un arc între eros şi artă, într-unul dintre scurtmetrajele de văzut ale ultimilor ani.


recenzie film, scurtmetraj Nimic, Yorgos Lanthimos

Câteva cadre din viaţa unui cuplu obişnuit – şi totuşi, parcă intuieşti că va urma ceva aparte, mai ales pe fundalul unei muzici care stârneşte emoţii vii.

Femeia purta o mască – accesoriu de tip fetish sau simbol al orbirii (temă care l-a mai preocupat pe excentricul regizor grec şi în The Lobster ?)

Originalul Yorgos Lanthimos nu se dezminte nici de această dată – îi este suficientă o succesiune de cadre bine aleasă pentru a crea o poveste.

Aflăm că ”el” (îl puteţi revedea pe Matt Dillon) era violonist – şi tema obsedantă din debutul scurtmetrajului (Simple Symphony, Saraband Opus 4, compusă de Benjamin Britten) se reia la repetiţii.

Coborât în subsolurile metroului, va recăpăta însă aspectul unui om obişnuit; poate că aici stă şi una dintre cheile peliculei: suntem unici, personali, inegalabili, însă este suficientă o anumită conjunctură sau un capriciu al destinului pentru a deveni toţi la fel, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp.

În tren, eroul întreabă o necunoscută ”cât e ceasul?”, doar pentru ca, aceasta, uşor amuzată, să-i întoarcă întrebarea.

Cumpără un buchet de flori. E şi aici tot un simbol – ceva s-a schimbat în el sau poate că iubeşte din nou.

Cei doi se reîntâlnesc pe stradă, însă cadrele devin uşor confuze, tremurate, în timp ce (deloc întâmplător, aş spune) acordurile armonioase sunt înlocuite de ceva asemănător muzicii dodecafonice.

Au intrat într-un alt microunivers, sunt pe o altă frecvenţă.

Cei doi spun la nesfârşit replici identice, de parcă s-ar privi în oglindă.

Bărbatul va reveni lângă femeia cu mască, apoi fata din metrou, care îl însoţise, va face la fel.

Se reconfirmă şi aici un anumit gust pentru bizar, pentru excentric pe care îl are Lanthimos – la el niciodată personajele nu sunt tipice, situaţiile nu sunt simple. Întotdeauna va ”pluti în aer” o anumită aură de mister.

Cei trei par a sugera un triunghi amoros, dominat de o gelozie ascunsă, abia temperată, însă se vor regăsi în curând într-o altă ipostază, pe scenă, unde femeia de la început (o asiatică), alături de copiii săi, va aplauda prestaţia violoniştilor.

Un mod subtil prin care Lanthimos pe de o parte reia tema conform căreia ”arta cere sacrificii”, pe de alta sugerează că în artă trăirile pasionale sunt sublimate în ceva superior.