• Mihai Gîndu

Neruda (Pablo Larraín, 2016)

Neruda, un film biografic care alunecă în facil, dar are un final interesant.

Filmul lui Pablo Larraín (regizorul şocantei şi oarecum extravagantei drame erotice Ema), Neruda, despre viaţa poetului şi diplomatului chilian Pablo Neruda, începe inspirat: cu acesta (interpretat de Luis Gnecco), la o reuniune diplomatică, asaltat de blitz-uri şi cuvinte ofensatoare, adică exact aşa cum nu şi-ar fi dorit să fie, fiindcă nu era genul de politician care să dorească să se afle în centrul atenţiei.

Debut uşor şarjat totuşi, introducând propoziţii care nu ştiu dacă ar fi fost aidoma rostite în context, parcă în căutarea scandalului şi a senzaţionalului.

Apoi, pe fondul unei voci calde a naratorului, suntem introduşi în lumea temperamentală, plină de şarm şi viaţă a chilienilor – probabil, mult mai realist redată.

"Aristocraţilor chilieni le place să-şi etaleze bogăţia. Dar poetul nu este impresionat", spune naratorul la un moment dat, şi în acest sens este redată figura lui Pablo Neruda – ca un artist, un bon viveur, "regele iubirii", iar ca diplomat, convins de ideile sale şi în niciun caz sedus de opulenţă şi de fast deşart.

Sigur, e discutabil în ce măsură orice film care aduce pe ecran, prin intermediul unui soi de biografii romanţate, o mare personalitate (fie ea din domeniul muzical, literar, politic sau chiar cinematografic) se poate achita onest de sarcină, fiindcă de obicei astfel de pelicule caută senzaţionalul, uneori chiar în detrimentul adevărului istoric, dar merită încercat. Iar filmul lui Larrain e plăcut de urmărit, chiar dacă nu reprezintă o capodoperă a genului.

Pelicula are momentele sale impresionante, în special când se face auzită vocea naratorului, care rosteşte destule cuvinte memorabile - dar şi cele de rateu, dialogurile cam prea colocviale şi deseori neveridice ale lui Neruda cu apropiaţii săi, ca şi unele scene şarjate făcându-se responsabile de acest eşec în crearea unui ansamblu cu adevărat măreţ, convingător. Unele scene alunecă chiar în ridicol. Astfel, tensiunea devine inexistentă în asemenea momente, pentru că punerea în scenă este decredibilizată.

E greu să admiri o astfel de realizare câtă vreme a existat Il postino, filmul din 1994 cu Philippe Noiret în rolul lui Pablo Neruda, totuşi jocul psihologic ce se creează între poet şi inspectorul de poliţie (Oscar Peluchonneau, interpretat foarte bine de Gael Garcia Bernal), care îl invidiază, îl urăşte, dar îl şi admiră, ar vrea să-l "termine", dar parcă nu are curajul să o facă (subtilitate excelent redată atunci când un cântăreţ îi aruncă în faţă cuvintele "o javră ca tine n-ar înţelege asta niciodată" - era vorba despre solidaritatea între artişti, n.n. -. iar Oscar nu reacţionează, nu-l înjură, nu-l loveşte, ci rămâne nemişcat, doar cu o scurtă tresărire şi o privire ce rămâne aţintită în gol, încă un prilej pentru Bernal de a-şi demonstra clasa) este una dintre piesele de rezistenţă ale peliculei. Ba chiar transformarea poliţistului într-un personaj alegoric, către final. Ca şi redarea atmosferei sud-americane, fierbinte, iraţională, tulburătoare.

Ca întotdeauna când un astfel de film îşi propune prea multe, rezultatul de ansamblu nu este însă unul pe măsură (cum mulţi spun că s-a întâmplat şi în cazul Bohemian Rhapsody, un alt film controversat despre o personalitate, în cazul acela din lumea muzicii).

Trebuie spus totuşi că ultima parte a filmului este mult mai convingătoare şi mai bine realizată artistic şi pare, pentru spectator, greu de înţeles de ce nu a fost făcut tot filmul după aceeaşi "reţetă". Una care ar fi fost pe deplin câştigătoare.

Regie:

Pablo Larraín

Scenariu:

Guillermo Calderón

Actori:

Gael García Bernal, Luis Gnecco, Mercedes Morán

Citește mai mult:

Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972)
On Body and Soul (Ildikó Enyedi, 2017)
Beanpole (Kantemir Balagov, 2019)
In Memoriam: Draga Olteanu Matei (1933–2020)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro