• Ruxandra C.

Metropolis (Fritz Lang, 1927)

Film de avangardă pentru epoca sa, ficţiune îmbinând ingenios problematica socială şi cea religioasă, Metropolis poartă cinefilul printr-o Apocalipsă robotizată, pentru a ajunge în cele din urmă la deznodământul pe care umanitatea îl mai aşteaptă şi azi.


Metropolis, reconstituirea peliculei realizate (şi pierdute în mare parte) acum aproape o sută de ani, nu deapănă o poveste petrecută într-un oraş, ci tratează mecanismele şi racilele societăţii dintotdeauna.

Polisul imaginat este ierarhizat pe verticală. La bază, în subteran, vieţuiesc ”pălmaşii”, cu familii şi copii, care, asiduu, în schimburi de 10 ore pe zi, ţin în funcţiune o maşină gigantică.

În condiţii mizere, îşi ruinează sănătatea ca mână de lucru docilă şi fără orizont. Acesta ar fi tronsonul productiv ce ţine în spate mega-forfota de la suprafaţă. Cumpărarea proletariatului exploatat.

De la sol, o amplă reşedinţă, cu ”etaje de competenţă”, rulează continuu hărţi, proiecte şi, se înţelege, dirijează poporul din plămada muncii. Are posturi de supraveghere, control, are şi compartiment ştiinţific, administrativ, slugarnici sub comanda rece a unui creier-patron.

Împrumutând ceva dintr-un basm scandinav, în care eroul avea în piept o inimă de piatră, scenaristul pune un deget pe o veşnică rană – dezastrul social-umanitar provocat de împărţirea în clase şi de lipsa discernământului.

Este relevat faptul că se isca, figurativ vorbind, o crevasă între minte şi mâini, care robotiza totul, iar unica soluţie de a ieşi din impas era apariţia ”mediatorului” care să armonizeze laturile, asemeni inimii din corpul omenesc.

Un detaliu foarte interesant poate fi remarcat încă de la începutul filmului, când ni se prezintă, să le spunem astfel, posibilităţile de recreere şi distracţie a persoanelor din rangul superior, implicit cele din familia magnatului.

”Salonul saloanelor” are nimbul grădinii edenice, populată de elementul definitoriu, păunii, dar la momentul acţiunii se vădeşte a reprezenta refugiul optim pentru viciul carnal.

Aluzie clară la a doua semnificaţie a scenariului-cadru - semnificaţia biblică a abandonului ceresc, derularea secvenţei terriene a Purgatoriului şi Apocalipsa şi revenirea la statutul de Rai, prin împlinirea voinţei divinităţii.

Ceea ce se va petrece sub monitorizarea riguroasă a regizorului va servi ideea de fond.

Freder (Gustav Fröhlich), fiul stăpânului absolut al imperiului, descoperă – prin voia sorţii! - subteranul macabru şi nu acceptă ororile. Nu tolerează continuarea barbariei din catacombe şi, descoperindu-se pe sine, graţie întâlnirii cu celesta Maria (Brigitte Helm), se hotărăşte să întroneze o nouă ordine în inevitabila conlucrare muncă brută-intelect. Şi devine mediatorul, inima ce va încălzi şi va armoniza (cât va fi posibil) climatul.

Standard, vor intra în scenă şi îşi vor juca rolul consilierii ”patronului”, iscoadele lipsite de scrupul, turnătorii, intriganţii profesionişti... Şi, bineînţeles, este devoalată imaginea savantului, a inovatorului orbit de obsesia succesului tehnic, ce nu pregetă să arunce în luptă femeia-robot programată să distrugă (direct sau indirect) la comandă.

Cel mai bine conturat personaj al peliculei mi s-a părut însă cel colectiv: masa de manevră, pălmaşii exasperaţi, manipulaţi odios şi transformaţi cu abilitate în hoardă. Haitic animalic, cu instincte primare dezlănţuite, care nu mai realizează că acţionează împotriva propriului interes. Aceste manifestări pot fi întâlnite chiar şi în societatea contemporană, radicalizată, tot mai haotică, mai violentă.

Aglutinându-se treptat în ”partea binelui” şi ”partea răului”, forţele se vor confrunta, pe viaţă şi pe moarte, atingând apogeul Apocalipsei.

În cele din urmă, vor învinge reprezentanţii binelui, în virtutea mesajului biblic tradiţional.

Atât Joh Fredersen (tatăl), Freder (fiul), Maria (întruchiparea dreptăţii), Robotul malefic (opusul Mariei, deşi printr-un straniu complex de împrejurări ajunseseră să poarte acelaşi chip), cât şi Rotwang (geniul deturnat de propriul elan novator în instrument distructiv, dirijorul mulţimii dezlănţuite fără a lua în calcul consecinţele previzibile ale deciziilor traduse în fapt) sunt exponenţii unor specii ale umanităţii. Toţi interpretează rolul unei categorii istorice, iar, remarcabil semnalat de scenariu, îşi menţin profilul de-a lungul vremurilor, putându-i identifica şi în zilele noastre.

Interpretarea clasică pentru începuturile cinematografiei, mecanica şarjată au fost, cel puţin pentru mine, relativ obositoare. În pofida acestui lucru, Metropolis ţine cinefilul ”în priză” până la sfârşit, mai ales prin două atuuri de concept. Mă refer la universalitatea reacţiilor personajelor puse în aceleaşi condiţii existenţiale. Apoi, desigur, virtuţile speranţei, garanţia efortului răsplătit, indiferent cât de grav e conflictul.


Meritorie iniţiativa de a reconstitui Metropolis cât mai aproape de parametrii iniţiali, inclusiv ca omagiu adus pionierilor artei cinematografice. Iar, dacă s-ar îndrăzni, conceptul ar putea fi transpus într-un film scris, regizat şi interpretat în manieră contemporană, păstrând însă rafinamentul şi subtilitatea originalului.

Regie:

Fritz Lang

Scenariu:

Thea von Harbou

Actori:

Brigitte Helm, Alfred Abel, Gustav Fröhlich

Citește mai mult:

Ex Machina (Alex Garland, 2014)
The City Of Lost Children (Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet, 1995)
Under the Skin (Jonathan Glazer, 2013)
La cité des enfants perdus (Marc Caro, Jean-Pierre Jeunet, 1995)
  • Facebook
  • Instagram
  • Twitter

România © 2020 blogdefilm.ro