• Ruxandra C.

Metropolis (Fritz Lang, 1927)

Film de avangardă pentru epoca sa, ficţiune îmbinând ingenios problematica socială şi cea religioasă, Metropolis poartă cinefilul printr-o Apocalipsă robotizată, pentru a ajunge în cele din urmă la deznodământul pe care umanitatea îl mai aşteaptă şi azi.

recenzie de film Metropolis, Fritz Lang

Metropolis, reconstituirea peliculei realizate (şi pierdute în mare parte) acum aproape o sută de ani, nu deapănă o poveste petrecută într-un oraş, ci tratează mecanismele şi racilele societăţii dintotdeauna.

Polisul imaginat este ierarhizat pe verticală. La bază, în subteran, vieţuiesc ”pălmaşii”, cu familii şi copii, care, asiduu, în schimburi de 10 ore pe zi, ţin în funcţiune o maşină gigantică.

În condiţii mizere, îşi ruinează sănătatea ca mână de lucru docilă şi fără orizont. Acesta ar fi tronsonul productiv ce ţine în spate mega-forfota de la suprafaţă. Cumpărarea proletariatului exploatat.

De la sol, o amplă reşedinţă, cu ”etaje de competenţă”, rulează continuu hărţi, proiecte şi, se înţelege, dirijează poporul din plămada muncii. Are posturi de supraveghere, control, are şi compartiment ştiinţific, administrativ, slugarnici sub comanda rece a unui creier-patron.

Împrumutând ceva dintr-un basm scandinav, în care eroul avea în piept o inimă de piatră, scenaristul pune un deget pe o veşnică rană – dezastrul social-umanitar provocat de împărţirea în clase şi de lipsa discernământului.

Este relevat faptul că se isca, figurativ vorbind, o crevasă între minte şi mâini, care robotiza totul, iar unica soluţie de a ieşi din impas era apariţia ”mediatorului” care să armonizeze laturile, asemeni inimii din corpul omenesc.

Un detaliu foarte interesant poate fi remarcat încă de la începutul filmului, când ni se prezintă, să le spunem astfel, posibilităţile de recreere şi distracţie a persoanelor din rangul superior, implicit cele din familia magnatului.

”Salonul saloanelor” are nimbul grădinii edenice, populată de elementul definitoriu, păunii, dar la momentul acţiunii se vădeşte a reprezenta refugiul optim pentru viciul carnal.

Aluzie clară la a doua semnificaţie a scenariului-cadru - semnificaţia biblică a abandonului ceresc, derularea secvenţei terriene a Purgatoriului şi Apocalipsa şi revenirea la statutul de Rai, prin împlinirea voinţei divinităţii.

Ceea ce se va petrece sub monitorizarea riguroasă a regizorului va servi ideea de fond.

Freder (Gustav Fröhlich), fiul stăpânului absolut al imperiului, descoperă – prin voia sorţii! - subteranul macabru şi nu acceptă ororile. Nu tolerează continuarea barbariei din catacombe şi, descoperindu-se pe sine, graţie întâlnirii cu celesta Maria (Brigitte Helm), se hotărăşte să întroneze o nouă ordine în inevitabila conlucrare muncă brută-intelect. Şi devine mediatorul, inima ce va încălzi şi va armoniza (cât va fi posibil) climatul.

Standard, vor intra în scenă şi îşi vor juca rolul consilierii ”patronului”, iscoadele lipsite de scrupul, turnătorii, intriganţii profesionişti... Şi, bineînţeles, este devoalată imaginea savantului, a inovatorului orbit de obsesia succesului tehnic, ce nu pregetă să arunce în luptă femeia-robot programată să distrugă (direct sau indirect) la comandă.